Zilele trecute, când prietenul Ovidiu Blag mi-a propus să scriu pe blogul lui, nu am ştiut ce să fac. Fizic stau destul de departe de Cluj, dar cu sufletul sunt foarte aproape de locurile, oamenii şi obiceiurile zonei. Însă, ceea ce m-a făcut să rămân, pe viaţă, legat de aceste locuri a fost defileul pe care râul Hăşdate l-a săpat în calcar la doar 8 km în linie dreaptă – pe Drumul Domnilor – şi la 14 km pe şosea – prin satele Mihai Viteazu şi Cheia – de Turda.
Am văzut pentru prima oară Cheile Turzii cu ceva timp în urmă, prin 1978. Apoi, din 1983, am început să le străbat cu dorinţa de a le cunoaşte până în cele mai ascunse cotloane. În acel an semnasem, împreună cu Mircea Barbelian, un contract de editare a unui ghid al Cheilor Turzii. Intenţia noastră era să scriem despre Ciucaş dar cum despre aceşti munţi era în lucru un alt ghid care urma să apară în colecţia Munţii Noştri, ne-am îndreptat privirile spre Cheile Turzii. Nu am vrut să scriem doar despre lucruri ştiute, aşa că nu am ales formatul ghidurilor obişnuite, ci am optat pentru formatul turism-alpinism. Despre zonă se mai scrisese până atunci dar nici unul dintre autori nu-şi îndreptase, mai atent, privirea spre traseele de alpinism.
În 1986 a apărut pe piaţă ghidul Turism şi alpinism în Cheile Turzii. Două tiraje, de câte 12.500 de exemplare fiecare, în total 25.000 de exemplare, s-au epuizat destul de rapid. Pe atunci tirajul nu mi s-a părut mare, dar astăzi punându-l în balanţă cu cele de 500 de exemplare care cu greu se vând, tirajul cărţii noastre, din 1986, apare imens! Căldura cu care iubitorii de munte au primit cartea, m-a făcut să revin, iar şi iar, pe aceste locuri.
Şi uite că au trecut aproape 25 de ani… Cu oamenii care m-au ajutat atunci am devenit, peste timp, foarte bun prieten şi prin intermediul lor sunt, de cele mai multe ori, mai bine informat despre ce se întâmplă în zonă, decât persoane care locuiesc de o viaţă în Cluj sau în Turda.
Pentru plăcerea de a mai scrie din când în când despre Cheile Turzii, dar şi despre alte locuri mai apropiate sau mai depărtate de Cluj, m-am hotărât să dau curs invitaţiei lui Ovidiu.
10 comentarii
Mă bucur, Bucureşteanule, că nu ai uitat Cheile Turzii. Parcă ar putea cineva să le uite?!
Şi eu mă bucur că nu ai uitat discuţia noastră despre ardeleni, bucureşteni şi Cheile Turzii!
Cât despre a doua parte a comentariului tău, pot să-ţi dau dreptate doar pe jumătate. În locul tău fi scris: „mulţi dintre cei care le văd nu le uită”. Mai sunt, însă, destui oameni din frumosul tău judeţ, sau de aiurea, de prin ţară, care ori nu au călcat nici măcar o dată, în viaţă, prin Cheile Turzii, ori dacă au nimerit pe acolo din întâmplare, n-au mai revenit, preferând să „se bucure” de atmosfera mornă a oraşului!
Nu mă refeream la cei CARE NU LE-AU VĂZUT! Din păcate, trebuie şi eu să-ţi dau dreptate: pentru (prea) mulţi, a merge la Cheile Turzii înseamnă doar a umple portbagajul maşinii cu bere şi carne, a face un foc pe lângă cabană (că nu-i Rezervaţie!), a lăsa mizerie, a bubui din boxe, a pune înapoi scaunele pliante în portbagaj şi a se întoarce (tot cu maşina, evident!) în oraş. Să povestească Ulise (http://blogulise.wordpress.com), ce frumos e să mergi – nu pe drumul de 8 km, ci, hălăduind în mişcare browniană, oprindu-te să povesteşi cu o floare, cu o şopârliţă, să mănânci „din brişcă”, să o iei spre dreapta pentru că într-acolo a zburat o pasăre, să o iei spre stânga pentru că … aşa vrea colegul Ulise, … Şi să ajungi, după patru ore ODIHNIT la Cheile Turzii şi SĂ VEZI minunea!
Aveţi într-adevăr dreptate. Cheile Turzii sunt un spectacol pe care nu ai ocazia să îl vezi peste hotare. Pe lângă un peisaj care cu greu te lasă să pleci eşti întâmpinat de oameni care şi-au dedicat viaţa muntelui şi de la care ai ce învăţa, ca să nu mai vorbim de ospitalitatea cu care te tratează. Este un spirit “endemic” cheilor şi oricât de departe ai fi, nu ai scăpare: trebuie să te întorci acolo cu prima ocazie.
Aşa este. Oamenii pe care-i găseşti de fiecare dată când ajungi în Cheile Turzii sunt deosebiţi şi te primesc întotdeauna cu căldură. Dar, peste ani, dacă veţi continua să veniţi pe aceste locuri, o să începeţi să simţiţi şi prezenţa celor care, odată, demult, au iubit din tot sufletul Cheile Turzii, pentru ca apoi să plece, departe, spre locuri pe care, mai devreme sau mai târziu, le vom cunoaşte şi noi.
Eu, de fiecare dată când ajung în Chei, merg, pe înserat, la Peretele Uriaş, unde, atunci când s-a liniştit forfota de pe potecă, schimb o vorbă cu Ienţi Baci, cu Bulinel, cu Adi Chifa…
Unul din locurile in care mi-am dorit intotdeauna sa ajung, dar din pacate nu am reusit inca, sunt Cheile Turzii. As fi mai mult decat bucuroasa daca as putea gasi si eu un exemplar din ghidul de care vorbiti cu atata caldura. In orice caz, nu sunt uimita de descrierile si comentariile frumoase legate de Cheile Turzii aduse de dumneavoastra si de cititorii acestui articol deoarece Romania este in sine o tara in care trebuie sa revii de fiecare data cand simti ca trebuie „sa iti faci plinul” de frumos.
Din păcate cartea noastră, „Turism şi alpinism în Cheile Turzii”, nu se mai gaseşte de mult timp prin librării. O mai poţi întâlni, foarte rar, prin anticariate. Eu nu mai am în bibliotecă decât un exemplar sau două.
În curând, însă, va apărea pe piaţă a doua ediţie a ghidului „Alpinism şi escaladă sportivă în Cheile Turzii” având ca autori pe Dan Anghel şi Nicolae Budeancă.
Am vizitat Cheile Turzii si m-au fascinat, muntii, cascada si as dori sa le revad, sa urc din nou acele piscuri si sa ma opresc langa cascada. E visul meu.
Acea cascadă mică, la care vă referiţi, se numeşte „Şipotul Cheii” şi se află în mijlocul Cheilor Turzii, chiar la nivelul potecii. De lângă ea, dacă vă ridicaţi privirea spre cer, puteţi admira, peste apa Hăşdatelor, silueta inconfundabilă a Turnului Ascuţit.
avem o tara foarte frumoasa, pacat ca e locuita,