Zilele acestea de sfîrşit de an cînd ar trebui să ne stea capul la sărbători, la familie, la prieteni, la… sărbători în familie cu prieteni, la cum sau unde ne vom petrece revelionul, prilej de bilanţuri… trecute şi planuri… viitoare, zilele acestea în care ar trebui să fim… oriunde, dar de preferinţă undeva unde-i călduţ şi bine, unde este un picuţ de mîncare cu dichis şi o butelie de vin bun, obligatoriu roşu şi sec de să ţi se străpezească dinţii, zilele acestea de iarnă adevărată, frumoasă în felul ei, cu friguri de crapă pietrele şi zăpadă precum… zăpezile de altădată, eu am fost la două înmormîntări, două zile la rînd.
Marţi am fost să-mi prezint ultimul omagiu celui care a fost Mircea Ioan Radu, iar miercuri, adică ieri, mi-am luat „adio” de la Nea Victor Morea. Două personalităţi uriaşe ale presei sportive clujene.
Chiar am rîs amar cînd prietena mea, Adina Oşanu, spunea: ”Mă, Cristi, dacă ne-am fi înţeles să ne întîlnim toţi amicii din presă două zile la rînd, aşa, ca de sărbători, nu ne-ar fi ieşit!” De unde deduc că e mai uşor să strîngi lumea la necaz decît la voie bună şi chef, ceea ce mi se pare cu adevărat trist.
Nu mi-am făcut un scop din a urmări cine a participat la cele două înmormîntări. Lume a fost. Şi la una şi la cealaltă. Familie şi prieteni, amici şi cunoştinţe, foşti colegi sau colaboratori apropiaţi.
Am văzut persoane pe care mă aşteptam să le văd şi am văzut persoane pe care nu mă aşteptam să le văd. Dar, cel mai trist este că nu am văzut persoane pe care m-aş fi aşteptat să le văd.
Păstrînd proporţiile fireşti, nu vreau să cad în aceeaşi greşeală pe care am făcut-o – în opinia unora! – cînd am spus că mi-ar fi plăcut şi aş fi apreciat să îl fi văzut pe Ştefan Hruşcă la înmormîntarea lui Adrian Păunescu. Aşa că mă veţi înţelege dacă nu am să dau nume. Nu am să mai cad în păcatul de a judeca prezenţa, dar mai ales absenţa unora la cele două înmormîntări, cu atît mai mult cu cît ştiu ce mi s-ar putea răspunde: ba că au avut alte probleme, ba că au fost plecaţi din localitate, ba că erau de serviciu, ba că erau cu sarmalele pe foc, ba că nu au ştiut, ba că nu au aflat, ba că nu au avut chef, etc., etc., etc.
Dar, mă aşteptam să văd la înmormîntarea domnului Mircea Ioan Radu mai mulţi colegi de presă din generaţia lui, mai mulţi oameni de sport, antrenori sau sportivi, în special baschetbalişti şi baschetbaliste despre care Nea Mircea a scris tone de materiale, mii de articole şi nenumărate interviuri. (Excepţie prezenţa domnului Marius Crăciun, marele baschetbalist de odinioară al lui „U”; dar el face parte din altă generaţie de sportivi, cu stofă, educaţie, civilizaţie şi enorm de mult bun simţ şi respect faţă de adevăratele valori!) Mă aşteptam să văd la înmormîntarea domnului Mircea Ioan Radu anumite persoane din direcţii, cluburi sau asociaţii sportive, oameni din televiziuni private sau de stat, locale sau naţionale. Au fost cîteva figuri care au sărit în ochii tuturor prin… absenţa lor.
La fel, mă aşteptam să-i văd la înmormîntarea lui Nea Victor Morea pe toţi foştii lui colegi, mai vechi ori mai noi, mai bătrîni ori mai tineri. Mă aşteptam să văd la înmormîntarea lui Nea Victor Morea oameni din conducerile trecute ale echipei de fotbal „U” pe care a iubit-o atît de mult. (Din nou, excepţie prezenţa domnului Remus Cîmpeanu, dar, ca şi în cazul domnului Marius Crăciun, vorbim de reprezentantul unei generaţii de conducători de cluburi croită altfel decît cea actuală!) Mă aşteptam să văd la înmormîntarea lui Nea Victor Morea fotbalişti care au îmbrăcat cîndva tricoul alb-negru, în cariera cărora au contat, cu siguranţă, şi cronicile scrise de Nea Victor. N-am văzut oameni de televiziune, fie ea televiziune privată sau de stat, locală sau naţională, n-am văzut şefi de redacţii. Nici oameni din direcţii, cluburi sau asociaţii sportive. Excepţiile au fost extrem de puţine.
Aşa că revin la titlu: ce bine că la înmormîntarea mea voi mort! Nu am să văd nici cine e prezent, nici cine e absent. Căci dacă aş putea să văd, într-un fel, cine va veni la înmormîntarea mea, sînt convins că aş avea parte de multe surprize plăcute. Dar la fel de convins sînt că aş avea şi foarte, foarte, foarte multe surprize neplăcute!
7 comentarii
bara, esti atata de carcotas ca fac pariu ca dupa ce treci in nefiinta ai sa-i bantui pe cei carora le-au sunat celularele in timpul ceremoniei. 🙂
PS sa nu cumva ca te superi, e o gluma (am sa te avertizez de fiecare data cand umorul meu aiurea e prin zona)
De ce să mă supăr, Daniel? Eşti culmea. Mă consider un tip cu simţul umorului. Dar poţi fi sigur că dacă am să pot am să bîntui cîteva persoane!
chiar n-ai vazut de la TV (de stat sau privat) pe nimeni? mai-mai…
mai Cristi…lasa bantuielile. mai bine sa ne (re)vedem cat timp ne putem strange mana si putem auzi cum se ciocnesc paharele 😉
Cu scuzele de rigoare, sincere! Sorin Rîşnoveanu de la Antena a onorat memoria lui Nea Victor. Dar, Sorine, mă gîndeam inclusiv la faptul că unele posturi tv puteau da o ştire şi o imagine. Dar ştirile astea nu fac rating, nu? Ştiu că vina (decizia) aparţine altora!
Singura inmormantare la care nu voi lipsi va fi a mea. Mereu le spun asta apropiatilor. Nu-mi plac inmormantarile si nu cred ca respectul se arata prin semnarea condicii de prezenta. Mai degraba, prezenta la ceremonie as asocia-o cu asigurarea ca decedatul s-a dus. De tot. Nu i-am cunoscut pe cei doi, nu faceau parte din viata mea si nici din zona mea de interes. Dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca. Sa-i ierte si pe cei care, cunoscandu-i, n-au simtit nimic. Pe cei care n-au fost acolo, sa-i inteleaga.
Vezi de ce există la unii români obiceiul de a-şi organiza înmormântarea când sunt încă în viaţă ? Ai două mari avantaje: să faci tu invitaţiile şi să organizezi totul după bunul plac. Inclusiv discursul preotului. Ca să nu mai zic de masa de după.