Am cîțiva „clienți”, și nu puțini, care cînd mă văd îmi cer bani. Majoritatea sînt din cei cu șprițul, oameni care pe vremuri au fost mari, dar sînt și din cei care au fost așa de cînd îi (se) știu, adică no, cu șprițul. Oricum, ideea e că pe mine nu mă deranjează să le dau un bănuț (bine, cînd am, să nu credeți că fac pe grozavul) chiar și celor de care sînt sigur că imediat ce îl primesc îl și beau. Care e problema pînă la urmă? Nu astea sînt apăsările mele, chestiile cu moralitatea, „cu așa da, așa nu”, pe mine mă lasă rece.
OK, o scurtez, pentru că altceva voiam să vă spun.
Și o să o spun păstrînd oarecum discreția și intimitatea celor despre care vreau să vă vorbesc (așa că detaliile, chestiile de coloratură, de amănunt nu își au rostul).
Ideea e că i-am dat unui bărbat care era însoțit de 3 copii, copiii lui, 200 de mii (eu așa le zic la banii ăștia, tot pe stil vechi. Deci 20 de lei, na). I-am dat pentru că l-am auzit pe unul dintre copiii aceia că vorbea despre mîncare. Bărbatul era genul acela, obosit, de ai fi zis că ia banii și își cumpără rapid băutură. A luat banii, mi-a mulțumit, și am dat să plec. N-am vrut să mă uit după ei, pentru că m-a mișcat un pic puștiul ăla de care vă vorbeam. Și ca la întîlnirile din copilărie, cînd îți zici, la despărțirea de o fată frumoasă „hai să mai întorc o dată capul”, mi l-am întors. Și i-am văzut pe toți patru intrînd într-o cofetărie. Și m-am întors ca un tîmpit să văd ce fac ei mai departe. Și am văzut cum tatăl le-a luat un fel de uscături din alea (să zicem cornulețe cu brînză), dar și cîte o prăjitură. Probabil că le-a spus, parcă îl aud: „mîncați prima dată uscăciunile astea, și numa după aia prăjitura, bine?” El nu avea în față nici uscături nici prăjitură. Probabil că banii mei nu i-au ajuns sau cine știe, poate și i-a păstrat pentru un suc.
Asta-i toată povestea. Noapte bună.
