Măcelul de la baschetul de sîmbăta asta

Cam vedeți ce scrie pe tricoul meu, deci nu mai e nevoie de explicație foto, nu?

Azi cronica a scris-o Daniel Iftene. I-am tot zis lu băiatu asta de mai multe ori că nu știe ce e viața, asta e una dintre expresiile mele favorite. În cazul lui, asta înseamnă să lase naibii munca, să mai facă o pauză, și încet-încet văd că se lămurește și el cum stă treaba. Așa că a riscat și era să spun că a cîștigat, dar din păcate nu pot spune asta, pentru că deja știți cum funcționează: la baschet echipa mea cîștigă mai întotdeauna. Vă las cu cronicuța lui Daniel, una de nota zece, așa cum a fost și el azi (a venit cu bicicleta, a alergat, a jucat baschet, și nu a băut bere).

L-am sunat ieri pe Ovidiu Blag, că voiam să mă mișc cu ei, așa că a prevăzut o prezență record. Dar ce nu știa el, și avea să afle – sau află acum – e că nu numai prezența a fost record. Să începem cu începutul.

Vineri seara a fost finala cupei presei la fotbal, joc pe care îl stăpînesc aproximativ și la care am talentul să-mi rup picioarele chiar și în poartă. De exemplu, gestul eroic de a sta portar – asta m-au pus, că cică acolo e nevoie de material bun, deși am niște prieteni care mi-au zis că numai ăia proști îs puși între bare– deci gestul eroic de a sta portar după o entorsă pe care o resimt și-n ziua de azi a adus victoria adversarilor cu peste 10 goluri în față. Dar ce gest frumos, nu-i așa? Nume importante ale blogosferei chiar m-au apreciat atunci. Așa de tare i-am impresionat, că la cupa presei am stat pe tușă – adică ce zic eu tușă, dincolo de gardul de sîrmă, cu femeile, copiii și băgătorii de seamă. Cum mi-a zis colegul Moldovan cînd m-am oferit să-i țin locul mult mai talentatului Călin Ilea: “Mă Iftene, da’ asta-i o competiție!”.

Deci, din faptul că nu am făcut parte din echipa bloggerilor a rezultat că nici nu aveam de ce să mă extra-bucur și să extra-beau mai multe beri decît poate organismul meu scund și cu burtă să ducă. Aici e primul record: m-am oprit la prima bere cu whiskey, asta după alte vreo trei halbe insignifiante.

Al doilea record a fost că am ajuns călare pe Bucifal în Le General fără nici un incident neplăcut, echipat regulamentar cu cască de jocheu, far și stop.

Al treilea record a fost cînd am urcat în bar și o serie de nume cunoscute din blogosferă, îmbătate de gustul victoriei și aburii alcoolului, dansau pe mese. Am încercat să mă bucur și eu pe lîngă ei, da’ știți cum îi, toți ne-am uitat la televizor, da’ medaliile îs la Nadia în vitrină. Așa că m-am dus acasă.

Al partulea record a fost cînd m-am trezit de dimineață înainte ca telefonul diavolului să sune deșteptarea și fără nici o urmă de aia neplăcută în cap de la berile amestecate de cu seară.

Evident, aș putea merge așa la nesfîrșit ca-n cîntecu’ ăla cu “În județu’ Hunedoara”…, dar n-aș mai ajunge să vorbesc de faptul că am ajuns de dimineață să alerg trei ture de parc cu Raimonda, Nicu, Ovi și… domnul Mureșan, asta în ciuda faptului că Raimonda avea pneumonie și un deget luxat dintr-o sîmbătă anterioară, lucru care a făcut-o indisponibilă pentru derbiul de baschet din parc.

E clar: Raimonda se miră prima de venirea lui Iftene

Adică derbi, zic eu… de fapt, ne-au nimicit, ne-au călcat în picioare, ne-au măcelărit fără milă, ca măcelarul pe găinile alea de le face șnițel la KFC. Era și normal din moment ce ei – Ovidiu, Alin și Radu – erau trei și noi patru – eu, Nicu, Ovi și Mureșan – eram singuri. Pentru cei care nu l-ați văzut pe Ovidiu Blag decît în poza asta mică și cu ochelari de soare de pe blog, sau numai în emisiunile sportive, ar trebui să știți că e un munte de om. Bine, un munte mai mic decît acu’ ceva ani, da’ muntele tot munte rămîne, nu se face vale. Să nu mai vorbim de Alin, care îi cît bradu’ – și vă dați seama ce important îi un brad sub un coș de baschet – și de Radu, care-i agresiv ca un pitbull. Și noi, patru amărîți, unul prea tînăr, unul prea slab, altul prea blond și ultimul mai potrivit pentru cîrmaci la 8+1 decît pentru baschet. Vă dați seama ce a fost acolo. Mai erau cîteva minute din meci și ajunsesem să mă uit disperat spre Tibi Fărcaș – și el cu o statură monumentală – să intre la noi în echipă. Nu conta că abia și-a tras piciorul-campion-la-cupa-presei-la-fotbal pînă în Parcul Central. N-o să vă zic cît a fost scorul… că nu are rost să ne lăudăm că am dat șase coșuri.

Dimineața s-a terminat frumos, la o șuetă despre lume și viață, pe terasă la Chios, unde s-au băut două cafele, o apă plată, două pepsi-cola, un tonic de ăla de la pepsi cu nume imposibil și o bere… Ghiciți care și cum.

Ovidiu Blag

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia