Cică Ion Crăciunescu, pe telefon fiind luat într-o emisiune din asta de tocat mărunt sportul, s-a apucat de plîns. Pe motiv că viața e grea, că de ce se ia toată lumea de el, că de ce l-a înjurat Becali de mamă (adăugînd inutil că mama dînsului e decedată), și uite așa, chestii din astea de copil, și plîngea…
Măi, vorba unuia: „în loc să plîngea, mai bine citea ceva”.
Eu n-am spus-o, dar o repet:
-Dacă e atît de greu cu arbitrajul ăsta, de ce oare marii arbitri își îndrumă pînă și odraslele pentru a îmbrățișa această meserie complicată? Unii merg mai departe și schimbă regulamente ca să treacă de testul înălțimii și copilașul lor…
-Dacă e atît de complicată lumea asta a arbitrajelor, de ce nu o simplifică cei care dețin funcții în materie? Sau dacă nu pot, de ce nu pleacă acasă, la nepoței?
Și mai am una: Oare de ce își trag cîte-un arbitru în staff echipele, pe modelul „e bine să ai un fost arbitru în echipă, nu se știe niciodată…”
3 comentarii
Tu intrebi asa, retoric, sau chiar nu stii ?
Eu cand am intrat in arbitraj, mi s-a spus a fi arbitru este o chestiune ce o faci din placere, ca e nevoie de corectitudine si alte platitudini din astea. Si pe toata perioada pregatirii, adica un curs de vreo 2 luni, mereu ni se spunea sa fim impartiali sa arbitram exact cum vedem si cum scrie la regulament. Asta pana in primul meu meci, cand observatorul a venit la central si i-a spus cine trebuie sa castige. Daca asa stau lucrurile la ultima liga, e clar ca bazele unui viitor arbitru sunt din start subrede, el invatand nu cum sa arbitreze, ci de cine sa asculte.
vorbim marti la CHibitz despre asta cu siguranta! ne vom amuza mai bine spus :)))