M-am gîndit să vă ofer o parte semnificativă dintr-un interviu pe care l-am realizat la începutul anilor 2.000 cu venerabilul om de fotbal Remus Câmpeanu. Un fotbalist despre care a scris și Ion Cupen, chiar o carte, „Confesiunile unui veteran al gazonului”. Sper să vă placă. Am ales acest moment de remember pentru că la finele acestei săptămîni va avea loc celebra întîlnire a foștilor U-iști organizată de către domnul Szabo. Așadar, rememberul…
„Remus Cîmpeanu a făcut parte poate din cea mai frumoasă echipă a lui “U” din toate timpurile. Mulţi iubitori ai fotbalului o ştiu pe de rost: Moguţ-Marcu, Georgescu, Grăjdeanu, Cîmpeanu-Al.Vasile, Neşu-Ivansuc, Suciu, Adam, Szabo. În data de 11 iulie 1965, pe stadionul Republicii din Bucureşti, Universitatea Cluj avea să îşi adjudece primul şi din păcate singurul trofeu al competiţiei interne, Cupa României. În finală clujenii au învins cu 2-1 pe Dinamo Piteşti prin golurile înscrise de …Remus Cîmpeanu şi Ivansuc. Iată “unsprezecele” cîştigător: Moguţ-Marcu, Georgescu, Grăjdeanu, Cîmpeanu-Al.Vasile, Neşu-Ivansuc, Suciu, Adam, Szabo. Nu vi se pare asemănător cu cel care a făcut istorie în deceniul 6?
Să ne concentrăm acum atenţia asupra personajului principal al materialului de faţă şi să vedem cum a pornit acesta spre sportul de performanţă.
Rep: Cum a început Remus Cîmpeanu fotbalul ?
R.C.: Am început de la nivele mici, de la juniori şi mai apoi din divizia C, cu generaţii bune însă de jucători şi i-aş aminti aici pe Mureşan Felician, pe Rab, aceştia făcînd parte din echipa care a cîştigat de două ori titlul naţional de juniori. Eu eram la Dermata, o echipă destul de bună, cu Gyuri Solomon, cu Bacoş. Ca atare am promovat în divizia C, unde s-a întîmplat un lucru îmbucurător, în sensul în care jucătorii “Ştiinţei” care nu aveau loc în echipa mare, veneau şi puneau umărul la Dermata, care era, ca să folosesc un termen actual, “satelitul”. Oricum, relaţiile dintre cele două formaţii erau cît se poate de bune. Dintre aceşti jucători care au venit să ne sprijine pot să îi amintesc pe Ilea, pe Silaghi, portarul naţionalei de juniori, Biro, Onac sau Vereş. Sub conducerea antrenorului nostru Nicolae Szoboszlay, am reuşit ca într-un singur an să promovăm o treaptă în plus, din divizia C în divizia B, unde am jucat timp de două campionate, pînă în anul 1960. Pentru cei care îşi mai aduc aminte de acei ani, am să încerc şi eu să creionez acea echipă a Dermatei, din care nu lipseau Soo, Soos, care a jucat mai apoi la CFR, Lutz, Avram, care aparţineau “Ştiinţei”, Chircoş, Bush, şi alţii, plus antrenorii Pişti Covaci şi Miki Szoboszlay. Atunci s-a întîmplat un fenomen neplăcut, pentru că, în încercarea de a face o echipă muncitorească puternică, în stare să se opună “Universităţii”, s-a inventat o grupare, numită CSM Cluj, prin fuziunea a două echipe, din care Dermata era parte. Mai apoi, acest CSM s-a transformat în ceea ce avea să fie CFR Cluj.
Rep: Ce spuneau părinţii dumneavoastră despre acestă procupare care tindea să devină primordială pentru tînărul Remus Cîmpeanu ?
R.C.: Ca o mare curiozitate probabil, vreau să vă spun că părinţii mei nu m-au văzut jucînd fotbal niciodată. Este foarte posibil însă ca în familia noastră să fi existat o genă sportivă să-i spunem, pentru că fratele meu cel mai mare, Ovidiu, a jucat în divizia A, la Victoria Cluj, la Brad şi la Jiul Petroşani. Un alt frate de al meu a jucat la “Universitatea”, dar numai pînă la nivel de tineret. Sora mea, Letiţia, a fost o atletă foarte bună, la juniori clasîndu-se a doua pe ţară la un moment dat, apoi a jucat volei la “Universitatea”. Tatăl lui Septimiu, nepotul meu, care a jucat mulţi ani la “U”, avea şi el abilităţi fotbalistice, dar domeniul în care s-a consacrat într-adevăr, pentru că a ajuns maestru, a fost…şahul. Revenind la ai mei, o singură dat a ajuns la stadion tatăl meu, era un meci al fratelui meu, care juca la Victoria. Nu i-a plăcut deloc şi asta a fost toată povestea. Spre lauda sa, nu l-a împiedicat nici pe fratele meu să continue, şi mai apoi nu s-a opus nici în cazul celorlalţi copii care au ales să practice sportul.
Rep: Cum aţi ajuns la “Universitatea” ?
R.C: Pot spune că eram un fotbalist polivalent. La Clujana jucasem înaintaş, dar aveam posibilităţi tehnice de a juca şi mijlocaş. Am jucat chiar şi pe extreme cînd era nevoie. Sînt foarte cinstit atunci cînd spun că am fost adus la Universitatea ca o rezervă de lux, care putea intra oricînd, pe orice post i s-ar fi cerut. Această polivalenţă a mea a fost pînă la urmă norocul meu, pentru că în acea vreme cu greu îşi putea face cineva loc în lotul omogen al lui “U”. Erau pe atunci Moguţ, Nicoară portari-Kromeli, fundaş dreapta, care avea 21 de ani, Mureşan Felician, stoper, unul dintre cei mai talentaţi juniori, Costin, fundaş stînga, Petru Emil, Popescu, Traian Georgescu, era al doilea stoper şi căpitan de echipă, Ivansuc, Suciu, Marcu, Mateianu, Horaţiu Moldovan, o adevărată constelaţie de jucători valoroşi. Ei bine, unde să încap şi eu ? Atunci am avut o discuţie cît se poate de serioasă cu Pişti Covaci, care ţinea la mine şi l-am întrebat de ce am fost adus. El m-a povăţuit să am răbdare, ce mare lucru mi-a spus. Şi mi-a venit rîndul. S-a accidentat Costin, fundaşul stîng şi am fost promovat titular. Doctorul Luca, omul care era consilierul lui Sepci, antrenorul nostru, m-a recomandat pentru acest post. Era singurul pe care nu prea jucasem. Ca un făcut, debutul a fost unul tare de tot, pentru că adversară ne era Honved Budapesta, o formaţie de primă mînă la acea oră, care îl avea pe extrema dreaptă pe unul Buday, care juca în naţionala Ungariei. Vreau să vă spun că am ieşit bine atît din confruntarea unu la unu cu acest Buday, cît şi din partida propriu-zisă, pe care ne-am adjudecat-o cu 1-0. Nu vreau să semene a laudă ce voi spune, dar faptul că evoluasem pe atîtea posturi înainte, în marea lor majoritate de atacant, m-a avantajat în noua mea postură, cea de apărător. Ştiam nu numai să deposedez, dar dădeam cursivitate apoi, prin pase, zic eu, precise. În afară de toată această poveste a debutului, ceea e vreau eu să subliniez este că în sport, ca şi în viaţă, trebuie să ai şi şansă. Cînd spun asta, din punctul meu de vedere, însemnă că în acel an accidentările m-au ocolit şi m-am trezit că termin campionatul fără să fiu scos un minut din teren, Desigur, în acest interval s-a însănătoşit şi Costin, dar forma mea bună l-a transformat pe aceste din titular în rezervă. Nu am excelat, ce să vă spun, dar eram constant, îmi făceam treaba. Şi dacă am să vă spun că în acei ani pe partea dreaptă, deci adversarii mei direcţi, erau nume mari precum Pîrcălab sau Oaidă, adică oameni de viteză, o să vă întrebaţi cum de le-am rezistat. Adevărul este că în ciuda faptului că nu viteza era argumentul meu numărul unu, mă înţelegeam bine cu colegii de echipă, mai ales cu Traian Georgescu, care era al doilea stoper, un fel de libero. El mă ajuta atunci cînd erau mingi de angajament de 20-30 metri, la care mai rămîneam cîteodată în urmă. Am cooperat foarte bine cum s-ar spune.
……
Ce se întîmplă, dacă ai un talent ieşit din comun poţi să devii titular într-un timp foarte scurt. În celelalte cazuri, cînd talentul nu te recomandă din cale afară, răbdarea este cel mai bun aliat al unui fotbalist care vrea să însemne ceva. Nu trebuie să îţi sapi colegii, nu trebuie să porţi ranchiună cuiva, trebuie să te pregăteşti, pentru că efortul îţi va fi răsplătit la un moment dat, mai devreme sau mai tîrziu. Mulţi s-au pierdut pentru că nu au avut răbdare, invocînd tot felul de motive, printre care acela că sînt persecutaţi. Eu am acţionat după un principiu şi anume acela conform căruia am fost mult mai atent să îmi corectez greşelile, atîtea cîte au fost, decît să îmi evidenţiez calităţile. Am încercat să duc acest raţionament şi dincolo de gazon, călăuzindu-mă după el şi în viaţa particulară dar şi în celelalte activităţi pe care le-am desfăşurat în afară de fotbal.
Vă dau un exemplu uşor comic, de data aceasta de pe terenul de fotbal: imaginaţi-vă ce însemna pentru mine, jucător de piciorul drept să joc timp de 15 ani la Universitatea Cluj, numai în divizia A, ca fundaş stînga, postul clar al omului de picior stîng. Pot spune că la un moment dat, pe la apusul carierei, ajunsesem să dau chiar binişor cu stîngul. Lăsînd gluma la o parte, tot despre răbdarea de care am pomenit este vorba. Fără răbdare, poate că aş fi renunţat să îmi perfecţionez loviturile cu stîngul şi aş fi dezarmat, spunîndu-mi, aşa cum văd că o fac unii acum, că nu e locul meu pe acel post. Dacă o făceam, pierdeam şi locul în echipă şi anii aceia frumoşi pe care numai Universitatea mi i-ar fi putut da vreodată. Ca să rostesc exact felul în care gîndeam pe atunci, el era:”trebuie să munceşti ca şi cum ai fi acolo, pe cai mari, dar încă nu eşti, deci mai ai de muncit”.
….
R.C: La “U” era o galerie de personalităţi, în adevăratul sens al cuvîntului. Nu îmi venea să cred că sînt parte componentă a acelui mozaic. Ce să vă spun, erau Petru Emil, Horaţiu Moldovan pe stînga sau Ivansuc şi Gane pe dreapta, care completaţi de Marcu, un impetuos, asigurau spectacolul prin combinaţii uluitoare. Părerea mea este că acea echipă a fost, după război, cea mai bună echipă din toate timpurile pe care a avut-o Universitatea. În acelaşi timp, şi acesta nu este un lucru neînsemnat, cea mai simpatizată din ţară. Universitatea avea suporteri peste tot. Motivul era unul cît se poate de simplu: jucam fără complexe, cu elanul tineresc al studentului care nu are ce pierde, dar în acelaşi timp eram un exemplu de comportament şi civilizaţie. Nu puteam fi primit decît bine de către aceşti oameni extraordinari.
– În cariera dumneavoastră aţi jucat numai la Cluj, la Dermata şi la Universitatea. De-a lungul timpului nu aţi avut şi alte oferte?
– Nu am fost un răsfăţat din acest punct de vedere, dar am avut câteva oferte importante. Una a fost cea din partea lui Dinamo, pe vremea când acolo era antrenor Angelo Niculescu, alta de la Steaua. Bineînţeles că au fost şi altele, venite de exemplu de la Baia Mare sau Braşov. Nu le-am dat curs din două motive: odată pentru că familia mea era prea importantă şi nu concepeam să stau departe de ea, apoi mă simţeam prea legat de Universitatea. Aveam încă din perioada de jucător activ o responsabilitate faţă de acest club şi simţeam că trebuie să îi reprezint interesele cât mai bine posibil. De aceea, am fost onorat că oamenii de aici m-au investit cu funcţii de conducere care mi-au permis să îmi pun în practică acest vis. Pînă în anul 1989 am trăit nişte ani frumoşi, plini de satisfacţii, dar şi de mici insatisfacţii, pe care le-aş cataloga drept inerente într-o astfel de activitate.
– Ce s-a întâmplat în 1989, de ce aţi renunţat ?
– Nu e nici un secret. În conducere erau oameni care spuneau: “de ce nu facem şi la Cluj o echipă de mare performanţă?” Eu, deşi înţelegeam ce înseamnă acest lucru, i-am dezumflat puţin, cunoscând posibilităţile acestui club, lipsa de fonduri şi altele, şi oarecum m-am opus acestei idei. Acest simţ al realităţii pe care eu l-am avut atunci a fost taxat de către aceşti oameni din conducere, care m-au considerat o frână în realizarea acestui pas spre marea performanţă. Am înţeles perfect “mesajul”, aşa că m-am dat la o parte. Din păcate, s-a dovedit ulterior că am avut dreptate, pentru că iată, la 14 ani de atunci, nu s-a întâmplat mare lucru în această direcţie.
………………….
– Întrebarea de final nu poate fi alta decât ce au reprezentat pentru dumneavoastră anii pe care i-aţi petrecut la Universitatea ?
– Nu pot fi decât sentimental cu acest răspuns şi trebuie să recunosc că mă trec fiorii atunci când mă gândesc în ce echipă de vis am putut juca. În acei ani mi se părea că orice este posibil, că alături de colegii mei de echipă putem învinge pe absolut oricine. În viaţa de toate zilele am simţit mereu pe umeri “dulcea povară” de a fi un reprezentant al Universităţii Cluj, care era percepută peste tot ca un sombol al elitei. De la ţinută până la modul în care mă comportam, prin tot ceea ce spuneam, simţeam că trebuie să mă ridic la înălţimea acestui club nepereche. Am satisfacţia de a fi jucat numai în divizia A, am acel mic record de 329 de meciuri, am amintirile mele legate de marii jucători în compania cărora am evoluat, care nu mi-au fost adversari numai pe teren, în rest fiindu-mi prieteni adevăraţi. Am fost un fotbalist muncitor şi ceea ce poate regret este că nu am fost un super-talent. Am mai spus lucrul acesta şi poate că ar fi potrivit, pentru cititorii dumneavoastră să citaţi o declaraţie a mea în acest sens, apărută în cartea lui Ion Cupen, “Confesiunile unui veteran al gazonului”: “am suferit că nu am făcut parte din categoria restrînsă a jucătorilor “născuţi”. Căci fotbaliştii se împart în două: “născuţi” şi “făcuţi”. Prima categorie o alcătuiesc câţiva, aproape că îi numeri pe degete, abia poţi încropi două echipe cu ei, în decursul aceleaşi generaţii. Aceste două echipe ar putea furniza meciuri de mare spectacol, dar nu poate exista un campionat format numai din aceste două team-uri. Ce înseamnă un asemenea jucător? Sekulareţ, sârbul Seculareţ, care era unul dintre aceştia, a început să râdă, odată, privind cum mingea s-a izbit de spatele unui adversar şi a sărit cât colo. S-a şi exprimat, maliţios, că i s-a părut cum că balonul ar fi sărit ca dintr-un dulap. “Bine-bine!, i s-a replicat, ce voiai să facă omul, doar se afla cu spatele? “Trimiteţi-mi şi mie o asemenea minge, fără să-mi anunţaţi momentul şutului”, a spus Sekulareţ, întorcându-se. Şi, minune, mingea s-a lovit în coapsa lui, dar a căzut moale, ca o cârpă, lîngă picior, îmblânzită, ascultătoare. Şi Seculareţ a încheiat: “trebuie să o simţi cu toţi porii, cu toată suprafaţa corpului, muşchii trebuie să se relaxeze la contact, primind-o, culcând-o parcă, precum culci o pernă de catifea.”
Şi mai sunt obsedat de un gând care nu mi-a dat pace o viaţă întreagă : oare am dat o pasă bună ?”
Cu siguranţă că, pentru cei care au citit aceste rânduri despre şi cu Remus Cîmpeanu, pasa a venit la timp, învăţîndu-ne pe toţi ce înseamnă devotamentul şi credinţa într-o idee, transpusă prin două cuvinte care înseamnă pentru noi clujenii atât de mult: şepcile roşii.”
Acesta a fost interviul (parte din el) cu unul dintre puținii oameni care mai pot face o punte între trecutul și prezentul Universității Cluj.
