Cum stăteam pe spate, în pat, și mă uitam ca prostul, la cer, deodată n-am mai văzut cerul, practic. Sute de „elicoptere” l-au acoperit, pentru cîteva secunde. Erau de la teii din față, știți și voi frunzele alea uscate care în bătaia vîntului capătă traiectorii ce seamănă cu elicea unui elicopter. Așa s-a întîmplat și azi. A fost o rafală scurtă, dar eficientă, pentru că de la acest episod teii sînt absolut golași, nu mai au nimic pe ei. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de copilărie, atunci cînd făceam concurs sau pariuri pe orice, inclusiv pe asta. Vă povestesc, scurt:
Culegeam „elicoptere” din astea, cu copiii din Sinuța (ăsta-i cartierul cu care v-am înnebunit, știu), toamna, atunci cînd ne plictiseam de minge (la noi totul era legat de minge, rar ne jucam și altceva).
Și aveam în pumni mai multe elicoptere fiecare, să zicem zece. Și jucam prin eliminare, ca un fel de obligată: aruncai un elicopter în aer și numărai secundele pînă cînd ateriza. Dacă al tău plutea mai mult, următorul copil era eliminat. Și tot așa, pînă la finală, cînd rămîneau doi. Și unul cîștiga.
Nu mai știu ce cîștiga.
Poate cîștiga încă o zi de toamnă.
1 comment
Am si eu un tei in fata casei,stiu cum e