Alaltăieri a plouat. Și-am stat de ploaie. Chiar îmi era dor de momentul ăsta, de secole n-am mai simțit cum e aia, să stai de ploaie. Și-am stat sub o poartă. Vizavi, destul de departe cît să nu fie stînjenitor că mă uit la ea, dar destul de aproape cît să pot s-o observ, o femeie foarte bine îmbrăcată făcea același lucru. Stătea de ploaie, dar în timpul ăsta plîngea, spre deosebire de mine, care savuram statul ăsta de ploaie.
Zic că era bine îmbrăcată pentru că arăta ca scoasă din cutie, într-un deux-pieces ce nu putea să te trimită cu gîndul decît la rafinament și seriozitate.
O femeie îmbrăcată așa și plîngînd în fața unei curți cînd afară toarnă cu găleata nu e chiar un lucru obișnuit, cred că puteți fi de acord cu mine.
Cum de mișcat nu prea mă puteam mișca pe ploaia aia, cum de uitat ca prostul în direcția ei nu se făcea, am încercat un joc, întrebîndu-mă de ce poate plînge.
Nu cred că plîngea pentru că ploua și că asta o făcea să întîrzie la birou, oricum nu prea mai era oră de birou, era cam patru după-amiaza…
Nu plîngea nici pentru că ploua afară și pentru că îi ploua pantofii impecabili, părea că nici nu baga de seamă că ploua, de fapt…
Era clar că nu primise o veste proastă de genul dispariției cuiva drag sau a îmbolnăvirii cuiva, pentru că avea un gest ciudat, dădea cumva cu pumnii în peretele de sub poarta sub care se adăpostea. Știți mișcarea, așa, a ciudă…
Și-atunci am conchis să femeia asta putea să fi pățit un singur lucru. Unul, un inconștient, practic, de la care poate tocmai ieșise, o părăsise.
Adică ăla s-ar fi putut să-i fi spus așa: „știi, m-am gîndit bine, între noi lucrurile nu mai pot continua. Îmi pare rău, tot ce-a fost s-a terminat”.
Bine, mă, da cum s-o lași să plece pe ploaia asta, tu ești prost?
……………..
Nu cunosc finalul, că m-a sunat Adi Cosma, de la Ancada. Era ziua lui, m-a scos la o masă scurtă în oraș, cică de prietenie.