Dr. Nora Cucu: „Lumina din ochii pacienților mei mă motivează”

Personalitatea complexă a medicului Nora Cucu este marcată cu tușe groase în lumea medicală dar și în culori dintre cele mai vii în cea de dincolo de cabinet, acolo unde aceasta are știința de a-și umple „tabloul” cu activități dintre cele mai diverse: sport, muzică sau, de dată foarte recentă, scris.

 

Dr. Nora Cucu este un nume recunoscut în lumea medicală. Medic Primar Medicină fizică, Recuperare si Balneologie, cu competenţa de Ecografie musculo-scheletală, director medical la Kinetoteam (clinică recunoscută datorită echipei de medici consacrați în domeniu), ea se bucură de un renume pe măsura implicării proprii în problemele medicale ale pacienților săi.

Veți descoperi, dacă aveți răbdare, o serie de răspunsuri ale sale de o sinceritate și o căldură ieșite poate din tiparele unui dialog „clasic”. Dacă sunteți stîrniți sau atrași de cuvîntul „emoție” atunci ați ajuns în locul potrivit…

 

-Dacă spui Nora Cucu, in context medical, lumea răspunde: „da, o știu de doamna doctor, e un medic foarte bun”. Ce să însemne un medic foarte bun, cum a ajuns Nora Cucu un medic foarte bun?

– Fiecare medic are in conștiința lui o balanță. Pe talerul din stânga stau pacienții pe care i-ai salvat iar pe talerul din dreapta cei pe care nu i-ai putut ajuta. Dacă balanța inclină spre stânga, spunem că e un medic bun. Dar trebuie să știi că un singur pacient pe care nu l-ai putut ajuta cântărește cât zece dintre ceilalți. Iar măsura adevărată a fragilității și a limitelor acestei profesii o simți doar atunci când unul dintre cei apropiați s-a așezat pe talerul din dreapta balanței. Atunci e cel mai greu să continui să fii “medic bun”. Norocul e că lumina din ochii pacienților te motivează. Să fii medic bun inseamnă să dorești cu adevărat să alungi suferința. Restul vine de la sine. Înveți mult, tot timpul, nu termini niciodată. Șase ani de facultate, trei ani de stagiatură, trei ani de rezidențiat, și încă 26 de medicină aplicată, în care am participat la nenumărate cursuri,  am obținut competența de ecografie musculo-scheletală… , cam așa ar arăta “inventarul anilor de invățare” din viața mea de medic, până acum. Și mai urmează!

Profesorul nostru de anatomie, domnul H.Roth  spunea că “trebuie să rămâneți veșnic studenți pentru a fi medici buni”. Să-ți păstrezi spiritul și curiozitatea vii, să ai puterea să te îndoiești de unele lucruri, și mai ales să nu te complaci în autosuficiență. Un medic bun duce lucrurile până la capăt, acceptă dacă a greșit, colaborează cu colegii și își păstrează o privire proaspătă față de pacient. Înțelege firea umană.

Am “gustat” din această meserie în multe feluri. Întâi am lucrat intr-o instituție de stat, o policlinică precum o uzină de pe vremuri. Acum mă bucur să lucrez în centrul meu medical privat. Am avut funcții de conducere în care am reușit cu mare consum să țin un echilibru aproape imposibil între toate tensiunile din sistem. Sunt expert de specialitate în diferite comisii cu rol de evaluare și îndrumare. Însă adevărata sursă de energie și puterea de a continua îmi vine din  încrederea și zâmbetul pacienților. Mă hrănesc din interacțiunea zilnică  cu ei. Am un prieten bun care în loc să-mi ureze “spor la treabă” îmi spune “fă-i bine!”. Aceasta e esența meseriei noastre.

Medicina m-a ancorat în dimensiunea de compasiune umană neobosită a acestei lumi, iar specialitatea de recuperare m-a învățat să am răbdare și să valorizez orice mică îmbunătățire a stării pacientului meu. Practicarea ecografiei mi-a adăugat un “ochi extern”, tehnic si echidistant.

-Unde ești acum, profesional, cum ai descrie momentul?

Sunt pe un platou montan, aproape de cer. Aici aerul e mai tare, soarele mai arzător, iar ploaia și vântul mai pătrunzătoare. Trăiesc un moment de clarificare. La picioare mi se întinde o vale frumos colorată, cu multe imagini însemnate, trăite deja,  iar eu mă străduiesc să rezist sănătoasă cât mai mult, pentru că acum și aici este un timp și un loc binecuvântat.

-Și totuși ai găsit timp și pentru altceva decît medicină. Ce altceva faci?

Întâi și întâi fac sport: înot, gimnastică și tenis. Am invățat să joc tenis după patruzeci de ani, înainte de “epoca Simona Halep”. Mă bucur nespus că jucând, înțeleg cu totul altfel efortul si devenirea extraordinară a tenismenilor noștri actuali. Am o mare admirație pentru dedicația, perseverența și rezultatele lor. Consider tenisul cea mai bună educație pentru lupta din viață. E sportul în care coordonarea dintre rațiune, afect și fizic este cel mai fin reglată și exprimată in fiecare minge câștigată sau pierdută. Tenisul te invață să îți folosești cât mai eficient și armonios armele pe care le ai, în funcție de constituție. Poți fi campion de tenis dacă ești înalt, dar și dacă ești scund, mai subțirel sau dimpotrivă, mai solid. Priviți-i pe primii zece, atât la fete cât și la băieți, veți vedea că au constituții  fizice foarte diferite. Înseamnă că acolo e ceva mai mult decât niște calități fizice favorabile. Este atât de frumos să vezi modul în care se manifestă personalitatea fiecărui jucător când domină sau este dominat, cum reușește să revină în joc, să persevereze până la ultima minge, unde de multe ori se tranșează totul. Desigur, acum mă gândesc în primul rând la Simona, care ne-a dat în ultimii ani o minunată lecție de devenire și perseverență. Îmi place să joc și să privesc tenis!

Un moment de apogeu al intensității emoțiilor din viața mea l-a constituit experiența de “oficial” al Cupei Davis. Am fost “medicul neutru” al competiției ținute la Cluj in 2012 si 2013, când România a învins Finlanda și Danemarca. În sala “Horia Demian”, unde au avut loc toate competițiile copilăriei mele (gimnastică artistică, baschet, volei, etc.) am trăit un caleidoscop incredibil de emoții, un amalgam clocotind de speranță, teamă, frustrare și bucurie, toate ascunse sub masca oficială, impasibilă, a poziției mele de “medic neutru”.

Pe lângă plăcerea practicării, sportul mă ajută prin diversele accidentări sau dureri, să-i ințeleg mai bine pe pacienții mei impătimiți. Le ințeleg frustrarea si nerăbdarea din timpul tratamentului, dar și bucuria reîntoarcerii la sportul iubit.

Muzica e a doua plăcere care iși are rădăcinile în copilărie. Îi datorez mamei întru totul apropierea de muzică si dans. Ea a fost cea care mi-a ales profesoarele de pian, cursurile de dans, mi-a susținut abonamentele la operă si filarmonică, mi-a cumpărat pianul și mult râvnita chitară. Tot ea mă asculta cu plăcere cântând. Am mulți prieteni muzicieni, unii profesioniști, ceilalți amatori și îi admir pe toți pentru harul ce-l au. Sunt fericită să îi pot ajuta când au nevoie. Se întâmplă să cânt, insă doar între prieteni apropiați, când organizăm câte o seară de muzică și poezie cu parfum desuet, dar plină de suflet. O altă provocare de maturitate pe care doar am încercat-o și pe care sper să o duc la bun sfârșit cândva,  este tango-ul argentinian, o minunată sublimare artistică a pasiunii.

        Scrisul e ceva cu totul nou. Cred că vine dintr-un prea plin sufletesc, din dragoste de viață si pasiunea pentru lectură. Din copilărie până acum, lectura reușește să mă scoată din caruselul nebun al fiecărei zile. Sunt fericită să descopăr autori contemporani foarte consistenți cum ar fi Evgheni Vodolazkin, Ludmila Ulițkaia, și mulți alții.

Fac toate aceste lucruri pe lîngă medicină, din plăcere. Ele sunt la un nivel de pur amatorism, dar îmi îmbogățesc viața. Nu m-am gândit vreodată că aș avea curajul să “scriu” cu adevărat ceva care ar stârni interes, dar dintr-o joacă și o provocare prietenească s-a alcătuit cartea “Grecia mea”, care are șase autori. Suntem trei cupluri, toți prieteni din tinerețe, iar noi, fetele, prietene din copilărie. Meritul este al Ruxandrei Cesereanu si al lui Corin Braga, scriitori consacrați, care ne-au onorat cu propunerea să le fim alături într-o carte despre prietenia si iubirea noastră comună pentru Grecia. În rest, scriu mici pastile despre lucruri drăguțe, care îmi atrag atenția si mă scot din rutina zilnică.

Și uite-așa, ajungem la călătorii, pe care le iubesc, dar întotdeauna le prefer pe cele care au un sens, o semnificație aparte pentru mine. Sunt locuri care mă atrag si destinații care nu îmi spun mare lucru. Când ajung intr-un oraș nou, prefer să-l străbat pe jos cât mai mult, să-i simt respirația și să-i cuprind cumva dimensiunile principale, și de-abia apoi să-l văd in detaliu, in chipul oamenilor și al clădirilor. Mi s-a întâmplat să am locuri în care să tot revin, cu diverse scopuri, nu doar turistice (Paris, Barcelona, Berlin, Toscana) și locuri unde îmi doresc mult să ajung, dar încă nu s-a ivit ocazia, cum ar fi Roma, Praga, Amsterdam…

 Grecia este cu totul altceva, e ca și cum aș merge la bunica, la mare. E o injecție anuală de energie solară și marină, în scop precis de supraviețuire. Și dacă nu ajung le greci, atunci Italia să fie! Glumeam cu prietenii noștri, autorii cărții despre Grecia, că singura continuare logică, într-un registru sufletesc comun ar putea fi “Italia mea”.

–După ce tînjești acum? Care ar fi momentele pe care le-ai prinde cu amîndouă mîinile și le-ai ține strîns, să nu le pierzi? 

Tânjesc după o anume prospețime a trăirilor, după bucuria mirării, care se estompează inevitabil cu vârsta.

Am o imagine de demult, să tot fie vreo 10 ani în urmă. Era o după-amiază de vară, în grădina părinților mei, și eram toată familia împreună, bunici, copii, nepoți, frați, surori. Fiecare își găsise ceva de făcut, plutea peste noi un soi de liniște fericită și luminoasă. Toate erau la locul lor. Părea că timpul s-a oprit din curgere. Îi priveam pe toți cu ochiul unui operator de film, detașată și implicată deopotrivă.

Al doilea moment magic l-am trăit înainte de a ateriza la Berlin, la scurt timp după ce se născuse Mara, nepoțica mea. Nu o cunoșteam decât din fotografii, și în timp ce avionul se scutura aterizând, am avut clar sentimentul că în următoarea jumătate de oră voi atinge fericirea!

–Cum descrii legătura ta cu cei din jur? Cu pacienții, pe de o parte, cu prietenii pe de altă parte și chiar cu cei pe care nu îi cunoști bine dar cu care te intersectezi ocazional?

Legătura mea cu  cei din jur se bazează pe prietenie, respect și solidaritate. Încerc să țin un nivel optim de armonie peste tot. Cred că zâmbetul este o bună abordare întotdeauna. Am avut o perioadă în viață când am fost prea serioasă și severă. Asta te izolează și te îndepărtează de cei din jur. Nu mi-a fost deloc bine atunci.

Acum sunt mulțumită că lucrez intr-un centru medical așa cum l-am dorit, cu un spirit excepțional de profesionalism și omenie al întregii echipe,  spirit pe care ne străduim să-l impărtășim pacienților. Acest centru medical este rezultatul asocierii cu o foarte dragă prietenă din copilarie, şi parteneră de tenis la maturitate, Pierina Vintilă. Alături de mine îi am şi pe alţi doi prieteni dragi de-o viaţă, medici cu mare experienţa, Simona şi Nicolae Rednic, coautori ai cărţii  „Grecia mea”.

-Viața e prematură, prima dată o trăiești și apoi înveți să o trăiești, cel puțin așa spunea filosoful Aurel Codoban. Se aplică asta în cazul tău?

Aș prefera să spun că am învățat câte ceva pe parcursul vieții mele. Mai ales faptul că “ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată” cum bine zice Octavian Paler.

În plus, îți trebuie curaj să fii deschis față de lume, să îți asumi toate riscurile ce ți se potrivesc personalității, și să nu te opui curgerii naturale a vieții. Dar merită!

-Ce ai vrea să faci și nu ai făcut și ce ai făcut și nu ar fi trebuit?

Aș fi vrut să pot dansa și râde mai mult, cu tot sufletul, să fiu imună la răutatea și lipsa de respect a unor oameni, aș fi vrut să fac scufundări!

Regret  doar momentele când am dat prioritate profesiei și nu copiilor mei. Am crezut ca viața împreună cu ei va fi mereu aceeași, nicidecum că se va transforma într-un dor continuu…