Farkas Paneth

Călător pe drumul dintre lagărele
de concentrare naziste şi Cartea Recordurilor

Mîine, 2 octombrie, ora 11:00, în sala « Gheorghe Roman » din parcul «Iuliu Hațieganu » va avea loc un eveniment comemorativ, în memoria marelui antrenor Paneth Farkas. Răsfoindu-mi arhiva am găsit acest interviu pe care l-am realizat la începutul anilor 2.000. Sper să vă facă plăcere.  Pentru început, iată cine a fost omul nostru :

Data naşterii: 23.03.1917, Cluj

Zodia: Berbec
Studii: Liceul “Angelescu” Cluj

Activitate sportivă:

• 1 titlu de campion naţional de juniori
• 3 titluri de campion naţional pe echipe (cu Haggibor Cluj în anii 1934, 1935, 1936) şi alte 4 titluri de campion naţional în probe de dublu, dublu mixt (între anii 1949-1953)
• 3 titluri de simplu cîştigate la “Cupa României” (în anii 1935, 1936, 1947)
• participări la Campionatele Mondiale (1936, Cehia – locul 2 cu echipa şi 1937 Austria – locul 8 cu echipa)
• vicecampion naţional în proba de simplu (1938)
• multiplu laureat al unor concursuri interne şi internaţionale
• a concurat pentru “Haggibor” Cluj, KKASE Cluj, Progresul C.G.M. Bucureşti
• a apărut în Cartea Recordurilor (Guinness Book) pentru cel mai lung punct disputat în istoria tenisului de masă ( 2 ore 15 minute). Dintre sportivii români, doar Nadia Comăneci mai figurează în această carte
• despre viaţa domniei sale, regizorul Steven Spilberg a realizat un film de 2 ore care se găseşte la Muzeul Holocaustului din SUA
• în 1993 s-au tipărit ştampile speciale cu chipul său pe o serie de plicuri cu ocazia lansării unei emisiuni comemorative cu titlul “decernarea Premiului de Merit al Federaţiei Internaţionale de Tenis de Masă lui Farkas Paneth” (filatelia a fost a doua mare pasiune pentru maestru)

Activitate profesională:

• antrenor al lotului naţional (din 1949 cînd era încă jucător activ, pînă în 1981)
• antrenor la Progresul – Poligrafia Cluj (pînă în 1959)
• antrenor la C.S.M. Cluj (din 1960-1986)
• antrenor emerit
• a participat ca antrenor al loturilor naţionale ale României la 19 campionate mondiale
• sportivii antrenaţi de el au cucerit 16 titluri mondiale, 32 de titluri europene
• cu sportivii de la CSM Cluj a cucerit 130 de titluri naţionale (individuale şi pe echipe) şi 5 ediţii ale Cupei Campionilor Europeni
• echipa CSM Cluj a cucerit, sub conducerea sa, 21 de titluri naţíonale dintre care 16 consecutive, dominînd timp de un sfert de secol întrecerea internă
• este, din 1993, deţinătorul I.T.T. Merit Award, diplomă şi medalie ce răsplăteşte o activitate remarcabilă în tenisul de masă internaţional
• sub “bagheta” sa magistrală s-au afirmat în arena internaţională a tenisului de masă jucători valoroşi, precum: Angelica Rozeanu, Sari Koloszvari-Szasz, Ella Constantinescu, Maria Alexandru, Geta Pitica, Carmen Crişan, Ligia Lupu, Radu Negulescu, Gheorghe Cobârzan, Adalbert Rethi, Dorin Giurgiuca, Şerban Doboşi, Marius Bodea, Istvan Szentivanyi, Ferenz Hidvegi, Simion Crişan, Ovidiu Mesaros, Nagy Istvan, fraţii Böhm, Horaţiu Pintea, Daniel Cioca, Zoltan Zoltan şi alţii.
• s-a ocupat de pregătirea sportivilor din multe ţări europene, în stagii de pregătire ce aveau loc în pauzele competiţionale din România.

D-le Paneth Farkas, cunosc faptul că sunteţi descendentul unor vechi rabini din Transilvania, aţi fost crescut în spiritul tradiţiei hasivice a iudaismului, aţi suferit din aceste motive traume ireparabile dar, cu toate acestea, nu v-aţi lepădat niciodată de moştenirea străbunilor dumneavoastră. Cum ați trecut peste această greutăți ?

– Vreau să vă spun un lucru esenţial, pe care l-am descoperit în urma multelor ore de reflecţii pe care le-am consacrat pentru a găsi o cauză a celor întîmplate în anii ’40. Dacă noi, evreii, aveam încă de pe atunci o ţară care să ne sară în ajutor, să ne fie sprijin oriunde ne-am fi aflat, acele orori nu s-ar fi întîmplat. Noi am încercat de-a lungul istoriei să ne găsim locul pe pămînt, reuşind de cele mai multe ori să ne integrăm perfect în viaţa comunităţilor pe care le-am ales sau ne-au ales, fiind modele de conduită şi moralitate. Este arhicunoscută aplecarea poporului evreu asupra studiului, asupra artelor, culturii, medicinei sau finanţelor. Tocmai de aceea, evreii au fost adesea stîlpii societăţii în care au trăit, iar prin seriozitate şi muncă asiduă au reuşit să trăiască în bună înţelegere cu cei din jur. Nu vreau să fac acum apologia poporului evreu, ci doresc să subliniez că nimic şi nimeni nu poate justifica uciderea barbară a milioane de evrei în timpul celui de al doilea război mondial. Iată că acum, de cînd există statul Israel, parcă vehemenţa cu care eram atacaţi pretutindeni a mai scăzut, iar acest fapt nu are altă menire decît aceea de a ne reda încrederea că prin ce am trecut eu şi, alături de mine, alte milioane de evrei, nu se va mai trece niciodată. Am respectat întotdeauna tradiţia poporului meu, chiar dacă nu sunt un habotnic consacrat, iar toate relele pe care le-am pătimit nu au făcut altceva decît să îmi întărească convingerea că fac parte dintr-un popor ales şi sunt mîndru de acest lucru.      Desigur, toată viaţa mea am servit ca sportiv culorile României, stat pentru care am cucerit medalii importante, atît ca jucător, cît şi ca antrenor.

De asemenea, Clujul m-a atras întotdeauna ca un magnet, farmecul inimitabil şi parfumul minunat al străzilor acestui oraş constituind pentru mine remediul oricărei boli sau neajuns. Nu de puţine ori am avut ocazia să emigrez, începînd chiar cu perioada postbelică, apoi în desele mele ieşiri în Occident, în calitate de jucător sau antrenor, dar niciodată nu am cochetat măcar cu ideea rămînerii afară. Au făcut-o în schimb zeci de sportivi pe care i-am condus, iar eu le dădeam “tovarăşilor”, la întoarcerea în ţară, acelaşi răspuns de care, la un moment dat, se săturaseră: “Oameni buni, mă vedeţi, sunt întreg, m-am întors, despre alţii nu pot să vă dau nici o relaţie”. Norocul nostru era că pe acea vreme eram o forţă în tenisul de masă mondial, iar ei realizau prea bine faptul că mai buni ambasadori ai României nu ar fi găsit niciodată, de aceea continuau să ne trimită la competiţii internaţionale, în ciuda deselor “dezertări”.

Citesc această adresă : “Vă adeverim că dvs. Farkas Paneth, născut la 23.03.1917 în Cluj, la 25.11.1942 aţi fost concentrat la muncă forţată în Baia Mare, de aici, la 03.12.1942 dus cu batalionul de muncă forţată în 110/5 în Ucraina, la 15.10.1943 aţi fost readus la Cluj, iar la 20.10.1943 aţi fost internat în penitenciar, apoi dus la 15.06.1944 în ghetoul din Nyiregyhaza. În 30.06.1944 aţi fost deportat la Auschwitz şi la 21.01.1945 eliberat (Budapesta 07.10.1992)”

Maestre, aţi trecut prin momente deosebit de dificile şi, cu toate acestea, aţi rezistat. Au fost cumva aceste clipe cele care v-au determinat apoi în viaţa de antrenor să aveţi acel stoicism cu care aţi abordat meciurile cruciale ale “naţionalei” şi ale grupării clujene CSM Cluj?

– Ca să vă pot face un tablou succint şi totodată cît mai clar asupra vieţii mele din perioada anilor 1935-1945, trebuie să încep cu începutul. Am devenit imediat după debutul meu sportiv campion naţional de juniori. Apoi am făcut eforturi intense pînă cînd am fost convocat în naţionala mare. Vreau să subliniez că întotdeauna am fost un om de echipă. Rezultatele mele cele mai bune le-am obţinut cu echipa. Nu există satisfacţie mai mare decît să auzi cum răsună imnul naţional pe podiumul de premiere, atunci cînd reprezinţi echipa ţării tale. Nu se poate compara acest sentiment cu succesele din probele individuale, unde chiar dacă doar în subconştient şi tot te gîndeşti că îţi reprezinţi numai propriile interese.

Performanţa mea de vîrf s-a produs în 1936, la Campionatul Mondial de la Praga, acolo unde, împreună cu ceilalţi componenţi ai echipei României, am fost declarat vicecampion al lumii, rezultat considerat de presa vremii drept senzaţional. Am învins pe rînd Lituania, Olanda, Franţa, Ungaria, Polonia, dar am pierdut finala cu Austria. După finală nu m-am putut opri din plîns pentru că eu am fost cel care am pierdut meciul decisiv, la scorul de 4-4. Eram epuizat, pentru că în întîlnirea cu Polonia am disputat un meci maraton de 4 ore şi jumătate contra polonezului Ehrlich. Prima minge a meciului a durat 2 ore şi 15 minute, timp în care se terminaseră în sală nu mai puţin de alte 12 meciuri. Datorită acestui fapt insolit am intrat în Cartea Recordurilor, iar cu adversarul meu într-o relaţie de prietenie care a durat mulţi ani după aceea.

Am făcut această introducere ca să reliefez faptul că, în primul rînd, înverşunarea mea de sportiv şi-a adus contribuţia la rezistenţa fizică pe care am dobîndit-o şi care mi-a fost extrem de folositoare în încercările pe care le-am avut de trecut în anii care au urmat. Fără sport şi mult noroc aş fi fost mort demult. Îmi aduc aminte, schimbînd un pic registrul, de vorbele tatălui meu, care spunea cam aşa: “Măi băiete, tu nu ai atîta minte pe cît ai noroc”. Şi într-adevăr, trecînd peste toate necazurile mele, pot spune că am avut şi mult noroc. Sunt mulţumit că am reuşit să supravieţuiesc unui război îngrozitor, sunt fericit că am avut parte de dragostea şi înţelegerea a trei femei excepţionale, dintre care prima a fost ucisă la Auschwitz, pe a doua am pierdut-o în 1986, după 40 de ani de convieţuire, iar cu cea de a treia trăiesc actualmente clipe de tihnă şi linişte sufletească.

Nu mai vreau să insist asupra suferinţelor mele, batjocurii, înjosirilor pe care le-am îndurat în timpul războiului, pentru că am învăţat să trăiesc în actualitate. Prin toată zbaterea mea din acei ani mi-am demonstrat că nu mă mai poate speria nici o încercare a vieţii, pentru că eu am văzut în nenumărate rînduri moartea cu ochii.

Aţi avut dreptate cînd aţi anticipat cîte ceva din răspunsul meu, pentru că într-adevăr în urma acelor experienţe triste m-am hotărît să nu fac niciodată rabat de la munca serioasă, fără compromisuri, concesii sau favoritisme de nici un fel. Am fost de multe ori dur, intransigent, dar întotdeauna, zic eu, corect. Am tratat orele de antrenament cu cea mai mare seriozitate, nu am întîrziat niciodată la sală, dar am pretins la rîndul meu acelaşi lucru de la sportivii pe care i-am pregătit. De la 33 de ani am fost cooptat în colectivul care se ocupa de loturile naţionale de tenis de masă ale României şi din primul moment mi-am asumat întreaga responsabilitate care decurgea din această investire.

Am avut inspiraţia să conduc antrenamentele fetelor laolaltă cu cele ale băieţilor, iar această idee avea să se dovedească fericită, pentru că rezultatele nu au întîrziat să apară. Toată lumea internaţională a tenisului de masă a rămas stupefiată de “explozia” româncelor, considerată de presa vremii un adevărat miracol.

S-a realizat o premieră pentru sportul ţării noastre, pentru că prima medalie de aur cucerită de România la un Campionat Mondial a aparţinut jocului cu mingea de celuloid, în 1950, la Budapesta. În acel an Angelica Rozeanu a devenit campioană mondială la simplu, iar lotul feminin a cucerit medaliile de aur în proba rezervată echipelor. A fost începutul unui şir de succese impresionant, care a făcut din România o forţă de necontestat în această disciplină. O pleiadă de mari campioane a ieşit în acei ani la rampă, marile doamne ale tenisului de masă românesc, şi le amintesc aici cu mare plăcere pe Angelica Rozeanu (devenită ulterior multiplă campioană mondială, apoi, în 1961, emigrînd în Israel), Ella Zeller-Constantinescu, Sári Szász-Kolozsvári, Maria Galopenţa, Mariana Barasch, Geta Pitică şi, mai tîrziu, marea campioană Maria Alexandru. Ultimele două au cucerit în proba de dublu, în 1961, singura medalie de aur pentru Europa la Campionatul Mondial din China. Această echipă de vis, cu care am lucrat cu un entuziasm deosebit, a cîştigat în anii următori un mănunchi impresionat de medalii, punînd practic monopol pe tenisul de masă mondial. A fost o perioadă fastă pentru mine, reuşind să îmi fac un renume ca antrenor, la o vîrstă la care alţi tehnicieni de abia desluşeau alfabetul acestei meserii. Adevărul este că dacă iubeşti din tot sufletul ceea ce faci, dacă te consacri zi şi noapte crezului tău, rezultatele nu au cum să nu apară. Eu am fost un împătimit al acestei meserii, din primul moment în care am intrat în contact cu sala de antrenament, simţind un fior care nu poate fi descris în cuvinte.

Mi-am închinat întreaga viaţă tenisului de masă românesc, m-am identificat cu el, am suferit şi m-am bucurat alături de sportivii pe care i-am pregătit.

– Ajungem încet-încet la anii ’60 şi trebuie să consemnăm aici naşterea unei mari echipe, CSM Cluj…

– Într-adevăr, la începutul anilor ’60 fosta denumire a clubului-fanion din tenisul de masă clujean, “Progresul’, se transformă în CSM, şi din acel moment ascensiunea noastră spre topul european a început, dominaţia durînd mai apoi timp de un sfert de secol.

Echipa naţională se identifica practic cu CSM Cluj, iar componenţii săi de frunte erau Radu Negulescu, Gheorghe Cobârzan şi Adalbert Rethi. L-am racolat apoi pe Dorin Giurgiuca (n. 1944 – Alba), care avea să fie un jucător de super-clasă, pe lîngă ei lotul clujean primenindu-se cu István Szentivány şi Francisc Hidveghi, alţi doi sportivi cu nişte calităţi remarcabile. În 1961 am reuşit să aducem în ţară primul trofeu al Cupei Campionilor Europeni, cîştigînd de o manieră impresionantă finala cu 5-0 pe Lokomotiv Leipzig, trio-ul Negulescu, Cobârzan, Rethi şi rezerva Giurgiuca devenind vedetele Europei.

Trebuie să fac o scurtă paranteză şi să spun că împreună cu Giurgiuca am adus în Europa lovitura de topsin, cu care am făcut furori în competiţiile la care am participat, ducînd acest procedeu aproape de perfecţiune. Această realizare s-a datorat în primul rînd faptului că am fost primul antrenor din Europa care, folosind un aparat de filmat de 8 mm, am obţinut cadre foto, care m-au ajutat să descompun această mişcare “furată” de la asiatici. Normal că nimic nu s-ar fi putut realiza fără talentul de neegalat al acestui mare campion care a fost Dorin Giurgiuca.

A început şi şirul victoriilor în campionatul intern, pe care elevii mei de la CSM l-au dominat peste 25 de ani de o manieră categorică, asta şi pentru că scoteam din pepiniera proprie jucător după jucător. Emulaţia creată de această permanentă concurenţă, meticulozitatea cu care pregăteam fiecare antrenament sau competiţie au fost cîteva din secretele “miracolului de la Cluj”.

Am cîştigat apoi de patru ori consecutiv Cupa Campionilor europeni în ediţiile 1964, 1965, 1966 şi 1967, stabilind un record greu de egalat vreodată în tenisul de masă românesc. Aceşti 4 jucători, Negulescu, Cobârzan, Rethi şi Giurgiuca au fost copiii mei dragi, la care am ţinut din tot sufletul şi pe care îi cunoşteam pe dinafară. Cînd spun asta mă refer atît la latura lor sportivă, cît şi la cea de dincolo de sălile de antrenament. Am muncit drăceşte împreună cu ei, dar ne-am şi destins, formînd o adevărată familie. Cu toate acestea, “ajutaţi” şi de presă, unii dintre ei se răzvrătesc împotriva mea, pe motiv că sunt mult prea intransigent, aşa că ruptura care la început părea o simplă glumă avea să se dovedească reală. Din motive pe care acum, odată cu trecerea anilor, nici nu mai vreau să le amintesc, în anul 1968 echipa CSM-ului a rămas fără Cobârzan şi Rethi, iar echipa naţională fără Radu Negulescu, medic, care se consacră din ce în ce mai mult noilor sale obligaţii. Apar la CSM sportivi precum Şerban Doboşi (ulterior un mare campion) şi Sergiu Suciu, un bun om de echipă. La începutul anilor ‘70 se afirmă fraţii Cuc, Colţescu, Macavei, Filimon şi peste toţi, în anii ‘80, fraţii Bohm, care aveau o valoare incontestabilă.

– Domnule Paneth Farkas, am ajuns cu povestea noastră la începutul anului 1972, cînd, practic, vechea “gardă” a CSM-ului a dispărut…

– Într-adevăr, după doi ani întregi de supremaţie, sportivi precum Negulescu, Cobârzan, Rethi sau Bodea s-au retras, aşa că pe suportul Giurgiuca şi Doboşi trebuia construit altceva. Am luat-o, a cîta oară, de la început, promovînd elemente tinere provenite de la grupele antrenorilor Bekö şi Bledea. S-au reuşit rezultate bune din mers, în 1972 elevii mei cucerind al 14-lea titlu naţional pe echipe (în formula Giurgiuca, Doboşi, Papp, Bozga). În 1976, am reuşit, cu CSM II să promovăm în prima ligă naţională (fraţii Böhm, Bocsárdy, Demeter), realizînd o premieră, aceea de a avea două echipe în primul eşalon al ţării. A urmat, în 1977, meciul nostru din cadrul Cupei Campionilor Europeni cu echipa campioană a Spaniei, pe care l-am cîştigat cu 5-0 (Doboşi, Crişan, J. Böhm), precum şi victoria în competiţia amicală cu reprezentanţii oraşului Barcelona, cîştigată de CSM cu 9-3. De asemenea, Doboşi a cîştigat “internaţionalele” Spaniei, atît la simplu, cît şi la dublu, cu J. Böhm. Au fost nişte rezultate foarte bune, dătătoare de speranţe pentru viitorul care avea să vină. Confirmarea a venit în turul doi al CCE, unde am învins puternica echipă ungară Spartakus Budapesta, cu 5-3, şi mai apoi o dată cu cucerirea celui de al 19-lea titlu naţional (Doboşi şi Giurgiuca – profesori de educaţie fizică, Crişan şi fraţii Böhm – elevi de liceu). La lotul reprezentativ am avut în aceşti ani aproape mereu jucători clujeni, de la marile competiţii internaţionale nelipsind Şerban Doboşi, Zsolt Böhm sau Simion Crişan.

În 1980 am cîştigat cu CSM Cluj titlul jubiliar (al XX-lea), performanţă declarată de presa vremii drept “rarissimă” (Doboşi, Crişan, fraţii Böhm, Pintea, Mesáros, Nagy). În acel an mi-am făcut un scurt “inventar” al rezultatelor, unde pe lîngă consemnarea lor seacă am adăugat şi cîteva elemente legate de cîţi sportivi pe care i-am pregătit au emigrat (şi nu erau puţini) şi cîţi dintre ei s-au consacrat în alte domenii. Din ultima categorie făceau parte Radu Negulescu – medic ginecolog, Marius Bodea – inginer, Gheorghe Cobârzan – inginer constructor. La acea oră de bilanţ, îmi aduc aminte că m-a încercat un sentiment de satisfacţie că am contribuit şi eu, după puterile mele, la împlinirea acestor oameni. De altfel, păstrez şi astăzi legătura cu mulţi dintre ei, şi primesc mai mereu semnale din partea lor că nu le-am rămas indiferent, mulţumindu-mi pentru felul în care am ştiut să le îndrum paşii în anii în care am conlucrat. Nu există bucurie mai mare decît să ştii că prin modul tău de a acţiona asupra celor din jur ai reuşit să determini atitudini pozitive, ai scos la iveală capacităţile reale ale elevilor tăi, ai contribuit la împlinirea acestora în societate.

“Cîntecul lebedei” pentru frumoasa echipă a CSM-ului l-a constituit ultimul titlu naţional, cel cucerit în 1981, de atunci Clujul nemaireuşind niciodată o performanţă pe măsură.

Personal am trăit satisfacţia în acei ani de a fi invitat, în pauzele competiţionale, să antrenez în stagii de pînă la două luni în ţări precum Grecia, Ungaria, Germania, Italia sau Belgia. Mi-au apărut o mulţime de cărţi de specialitate traduse în principalele limbi europene, am primit o sumedenie de titluri şi distincţii din ţară şi din străinătate.

Prin 1983-1984, gîndul retragerii mă bîntuia la fiecare pas. Răceala celor din jur, semnele unor boli care mă încercau şi unele presiuni privind “debarcarea” ce mi se pregătea, erau semnalele pe care le percepeam cel mai adesea. Totul a culminat cu decesul soţiei mele, în 1986, atunci cînd am simţit că totul se năruie în jurul meu. În acel an m-am pensionat, dînd astfel satisfacţie celor care s-au săturat de prezenţa mea în sălile de antrenament şi lăsîndu-i pe alţii să răspundă de destinele acestui sport. În Cluj “rezultatele” se văd, acest adevărat leagăn al tenisului de masă românesc fiind efectiv desfiinţat. În ziua de astăzi, oraşul nostru nu mai are practic echipă, gloria şi tradiţia ping-pong-ului clujean apunînd, se pare, definitiv. Mă încearcă un sentiment de mare tristeţe cînd văd toate aceste lucruri, mai ales că ştiu cît de greu şi cît de mult am muncit pentru afirmarea şi mai apoi pentru menţinerea Clubului CSM în top. Nu mai am puterea de a determina vreo schimbare, dar mă gîndesc la zecile de sportivi care au adus faima acestui club, şi mă întreb: oare toată zbaterea acestora, toate sacrificiile lor, au fost în zadar? – Într-adevăr, am răspuns cu mare plăcere acestei invitaţii, iar întîlnirea cu Angelica Rozeanu şi Ella Constantinescu m-a impresionat la modul cel mai plăcut posibil. Rememorarea vremurilor de altădată a fost principalul subiect al discuţiilor, mai cu seamă că trecuseră la acea dată nu mai puţin de 30 de ani în care nu ne văzusem. Mi-a revenit în minte şi celebra minge de 2 ore şi 15 minute pe care am disputat-o în 1936 cu Ehrlich, şi am vărsat o lacrimă pentru adversarul meu, care a părăsit această lume. Am simţit pulsul acestei competiţii europene şi parcă îmi venea, de undeva din subconştient, să o iau de la capăt. Nu îmi pare rău de anii pe care mi i-am sacrificat pentru acest sport minunat, alături de care am avut, exact ca în viaţă, satisfacţii şi neîmpliniri. Trăiesc însă un sentiment de mîndrie la gîndul că mi-am făcut datoria atît faţă de propria mea conştiinţă, cît şi faţă de semenii mei. Dacă am fost uneori prea dur, asta s-a întîmplat doar pentru că mi-am respectat munca şi nu am făcut rabat de la principiile pe care le-am considerat juste. Sunt conştient că niciodată nu voi putea mulţumi pe toată lumea, dar îmi asum în totalitate riscul de a încerca măcar. Prin tot ce am făcut în sportul românesc am dovedit, cred eu, că adevărata mea vocaţie este cea de dascăl, de modelator de caractere, pe acest tărîm simţindu-mă în elementul meu. Existenţa mea, la o analiză lucidă, nu s-a scurs în zadar. Am amintirile, pe care nu mi le poate lua nimeni, în care se amestecă, într-o mireasmă dulce-amară… toată viaţa mea…

Notă :
Asta e povestea omului care ne privește acum din stele. O să fac tot posibilul să adaug acest material alături de altele și să le public într-un volum. Cred că merită.