Umblând pe net am dat de o scrisoare a Lilianei Becea către colegii ei de la Clubul Alpin Român. Că sunt ape tulburi în C.A.R. ştie toată lumea alpină din ţară. Mai mult, problemele lor se perpetuează din negura timpului. N-o să înţeleg niciodată de ce nu poate exista linişte în acest club naţional de alpinism, de ce unii dintre membrii lui, în special cei din conducere, nu se bucură de frumuseţea muntelui şi continuă să se certe la nesfârşit. Având aceste lucruri bine înrădăcinate în minte am fost profund surprins să citesc scrisoarea despre care am amintit mai sus. O scrisoare ca un testament alpin, o scrisoare în care Liliana Becea, distinsă doamnă a alpinismului românesc le mulţumeşte tuturor membrilor clubului pentru ce au făcut şi nu spune nimic despre ce nu s-a făcut sau despre ce s-a făcut strâmb în această mare şi mereu frământată comunitate alpină. Cu mult timp în urmă mi-am propus să nu mai scriu despre C.A.R., aşa că mă opresc aici şi vă învit să citiţi şi dumneavoastră cuvintele Lilianei:
Colegi întru pasiune,
Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru Clubului Alpin Român.
Vă mulţumesc pentru că i-aţi dăruit ce aveţi cel mai pretios… TIMPUL VOSTRU.
Vă mulţumesc pentru că aţi fost rotiţele care au făcut ca, în toţi aceşti ani, „ceasul” C.A.R. să funcţioneze din ce în ce mai bine, chiar dacă nu perfect…
Mulţumesc lui:
– Dan Vasilescu, inima Clubului Alpin Român,
– Mihai Pupeza, pentru deschiderea viziunilor sale, pasiunea de care a dat dovadă şi eforturile depuse,
– Eugen Popescu, pentru implicarea în redobândirea Căminul Alpin şi realizarea Structurilor pentru ICWC,
– Dinu şi Marlene Mititeanu, Mihnea Prundeanu, Mihai Constantinescu şi membrilor Secţiei Universitare Cluj, pentru exemplul de totală pasiune şi devotament pe care-l reprezintă. Aduc mulţumiri deosebite acelora dintre ei, şi nu sunt puţini aceştia, care au realizat performaţe alpine de excepţie,
– Mihnea Prundeanu, pentru modul de organizare a Festivalului Alpin 2010. Acesta, prin expunerile prezentate, speciale prin valoare şi calitate, a făcut, în premieră pentru Clubul Alpin Român, ca fosta sală de mese a Căminului Alpin să fie neîncăpătoare,
– Emil Fodoreanu, cel cu sufletul mare cât Universul, care, împreuna cu Secţia Sibarex Focşani, au transformat Căminul Alpin, dintr-o clădire unde acum câţiva ani era recomandat să mergi asigurat pe holurile sale, într-o casă de munte curată şi decentă,
– Cristi Iacob şi tuturor din Secţia Bucureşti (Eugen Rusu, Vali Peneş, Cezar Manea, Georgiana Buica , Vasile Petec…) pentru că aţi fost tot timpul un ajutor competent atunci când CAR a avut nevoie de voi,
– Camelia Manea şi lui Saşa Halibei, de la Secţia Piteşti, pentru aportul de valoare adus desfaşurării activităţilor interne dar şi pentru performanţele alpine deosebite pe care le-aţi realizat,
– Mircea Săndulescu şi lui Gelu Peteu, pentru neîntrerupta activitate din Buila, dar şi pentru contribuţia eficientă la gestionarea sediului C.A.R. din Bucuresti,
– Daniel Sardan, pentru aportul decisiv, din punct de vedere financiar prin sponsorizările obţinute, ca majoritatea etapelor de până acum a ICWC să se poată desfăşura, lui Simion Laurenţiu şi echipei sale pentru ca au asigurat gratuit transmisia pe internet a celor mai multe etapelor de ICWC,
– Tiberiu Pintilie şi lui Adrian Fako, de la Sectia Universitară Bucureşti pentru implicarea competentă în acţiunile C.A.R. din 2010 precum şi pentru performanţele alpine deosebite realizate în acest an, fiind, până în prezent, cea mai tânără echipa care a ajuns pe vârful Korjenevskaya din Pamir,
– Marin Gerasim, pentru competenţele sale şi întelepciunea abordării situaţilor delicate, lui Irina Iordan, Elenei Tudor, lui Vasile Petec precum şi tuturor celor care au contribuit la existenţa decentă a Căminului Alpin,
–
Apreciez ca dosebită implicarea în functionarea C.A.R. a lui Sandu Bulgăr şi a lui Gabi Postolea dar, din păcate, lor nu mai pot să le mulţumesc.
Vă mulţumesc VOUĂ TUTUROR care aţi ajutat, într-un fel sau altul, CLUBUL ALPIN ROMAN. (Liliana Becea)
Să fie oare această scrisoare o mână întinsă spre reconcilierea mult aşteptată sau să fie cu adevărat biletul cel din urmă pe care o fată îndrăgostită toată viaţa de… alpinism, îl lasă iubitului ei pe o masă din Căminul Alpin?
P.S. Sper ca Mihai Ogrinji să nu se supere că i-am folosit marginalul editorialului domniei sale din revista România pitorească.
4 comentarii
Dacă nici de acolo, de pe vârfurile escaladate, nu se zăreşte spiritul de echipă, atunci mie îmi este clar: nu avem aşa ceva în România.
Cu mare bucurie salut intrarea dumneavoastră, chiar şi cu un comentariu, pe Platforma Media iniţiată de prietenul meu clujean Ovidiu Blag. Poate în curând ne veţi onora si cu una dintre minunatele dumneavoastră scrieri.
Da, şi părerea mea este că spiritul de echipă e pe cale de dispariţie din momentul în care marile trasee de alpinism au început să fie din ce în ce mai rar parcurse de căţărători. Dar el nu a dispărut şi nu va dispărea. Este reconfortant să priveşti spre spiritul de echipă care i-a animat pe alpinistii români care, în ultimii ani, au parcurs marile trasee din Alpi. Este reconfortant să vezi ce face, la Cluj, d-l Dinu Mititeanu, omul care de mulţi, mulţi ani îi încurajază pe tineri să formeze echipe unite. Cât despre discordia continuă din CAR, eu am impresia că ea nu are la bază lipsa acelui spirit ci, mai curând, patrimoniul clubului. Credinţa mea este că dacă n-ar fi existat Căminul Alpin din Buşteni membrii clubului s-ar fi ocupat mai mult de activitatea pe munte decât de certuri inutile.
Dar asta nu este problema mea, ci a membrilor Clubului Alpin Român.
„N-o să înţeleg niciodată de ce nu poate exista linişte în acest club naţional de alpinism, de ce unii dintre membrii lui, în special cei din conducere, nu se bucură de frumuseţea muntelui şi continuă să se certe la nesfârşit.”
Dă bine, socialmente vorbind, să te declari în dezacord ori „să nu poţi să înţelegi” o situaţie umană oarecare.
Una la mînă că te scoţi din categoria celor aiurea şi de neacceptat. Doi, nu faci efortul deloc comod de a înţelege ce se pricepe în situaţia cu pricina. Spun „deloc comod” deoarece educaţia noastră a mers pe principiul de Sfîrşitul lumii, privitor la alte situaţii, atitudini decît cele dorite de educator (îndeobşte părinţii).
Dacă la Clubul Alpin Român se petrece ce se petrece, există toate justificările din lume. Aritmetica umană a celor adunaţi aici – legată întrucîtva de ceea ce se petrece în ţară, respectiv cum văd lcururile cei neafiliaţi la asociaţie – dă rezultatul pe care îl vedem.
Mie mai instructiv mi se pare să înţelegem de ce se întîmplă cutare lucruri. Cum e cu orgoliul, cum e cu tot felul de porniri inconştiente la (mai) toţi dintre noi.
Părerea mea!…
Poezia: Dai in mine/Dai in tine/Dai in fabrici si uzine/Dai in clasa muncitoare, a ramas valabila si in ziua de azi. Daca cineva indrazneste sa arate realitatea, sare pe el toata clasa muncitoare care traieste intr-o realitate a ei distorsionata de sentimente de razbunare sau interese materiale.
Dintotdeauna, la romani a primat interesul personal si razbunarea.
Fata aia, crezandu-se, aiuirea, buricul CAR-ului, nu a facut altceva decat sa aduca niste multumiri, din aceasta perspectiva, unor persoane.
Frustratii nu au pierdut ocazia sa puncteze ce-i freaca pe ei.
Unul, cu toate ca declara ca nu intelege dar i se pare normal ca mai intai trebuie sa inteleaga ( dracul sa-l mai inteleaga pe el ) isi da cu parerea si il trimite, pe cel ce este contra activitatii partidului, la „categoria celor aiurea şi de neacceptat” cu „porniri inconştiente” Nimic nou, pe cand poezia era oficiala, TVR, Scateia si Romania Libera era plina de astea. De ce scriau aia la vremea aceea ? pentru ca aveau avantajele pe care le stim cu totii, de ce scriu astia acum, asa ? pentru aceleasi motive – avantaje materiale. Mai scrie Ordean un articol pe undeva de cel care este impotriva partidului, mai primeste cate o noapte gratis la Caminul Alpin. Ca si atunci, asa si acum, trubadurii au un motiv – saracia. Pe de alta parte, omul este extrem de frustrat pentru ca nu l-am lasat niciodata sa-l injure pe Baticu. Ultima lui amentire, citez „Eugene, eu inteleg ca fura greu de rumegat afirmatiile mele anterioare, dar sa te tii de acum inainte…” Asa vrea el sa scrie istoria CAR.
Altul, care a ramas el cu ideea ca ca eu l-a dat candva afara din CAR, nu scapa nici o ocazie sa acrediteze ideea de discordie. In realitate, Baticu l-a dat afara din CAR pentru ca l-a prins cu un decont fals. In legatura cu Caminul Alpin are pe undeva dreptate, daca eu nu ma zbateam sa aduc Caminul inapoi la CAR, multi dintre hoti isi cautau de treaba in alta parte. Imi aduc aminte, ca acest personaj manat de aceleasi sentimente de razbunare, in 2010, cand am realizat a doua structura de escalada pe gheata la Busteni pierzandu-mi trei luni din viata ( ca si pentru realizarea primei structruri in 2006 ), el in calitate de mare reporter la Romania Pitoreasca, a scris un articol in care il pupa in fund pe primarul Busteniului intr-un mod aproape identic cum era pupat Ceausescu fara a mentiona un cuvant despre peroanele care realizasera atat constructia cat si organizarea concursului. Articolul a fost atat de penibil ca m-a determinat sa nu mai reannoiesc abonamentul la aceasta revista si sa reconsider promisiunea mea facuta d-lui Ogrinji de a investi pentru revigorarea ei. Oricum personajul este in afara problemei CAR, si eu l-as intreba; daca cluburile occidentale ar fi procedat in felul in care procedeaza administratorii CAR in ziua de azi, ar mai fi balit acum cand pronunta cuvintele CAF, CAI, CAS etc.?
Probabil ca si cel care invoca spiritul de echipa, are el ceva informatii din realitatea celorlalti doi, dar eu l-as intreba daca ar putea face echipa cu o gasca de hoti si dupa aceea sa-si spuna parerea despre spiritul de echipa. Oricum, omul, ca poet, si la propriu si la figurat, nu prea are ce cauta sa comenteze aceste probleme.
Ca sa revin la articol, doamna semnatara a aticolului fost adusa de mine la CAR in anul 1999 iar activitatea ei in functia pe care am pus-o si a ocupat-o in toti acesti ani a fost ZERO si nu are nici o calitate de a multumi in numele CAR unora sau altora.
Cine are urechi de auzit, sa auda, ca istoria CAR nu a fost facuta de neicanimeni frustrati care se cred mari ziaristi, istorici sau comentatori sau pur si simplu dadatori din gura, ci de cei care au realizat ceva pentru CAR.
Cei de buna credinta, care au vreo nelamurire sau doresc sa-si lamureasca vreo informatie venita din „realitatea” acestor neicanimeni, ii invit sa-mi puna orice fel de intrebare. Adresa mea este eugen@bivuac.ro.
Eugen Popescu