De cînd am fost la un reportaj prin 2004 cu colegul meu de pe atunci de la Evenimentul zilei, Mihai Șoica, urăsc artificiile. Subiectul era simplu: la Ocna Mureș, de Revelion, toată gașca s-a mutat în curte, să aprindă artificiile, cu paharele de șampanie în mînă, 3, 2, 1 și buf, un artificiu din ăla i s-a înfipt în cap unei mame. Efectul a fost devastator, mii de cioburi de la paharul acela i-au invadat creierul, făcînd-o zob. Femeia a murit. Artificiile erau aranjate frumos, pe verticală, dar bătînd un pic vîntul, unul s-a dezechilibrat și a plecat ca din pușcă, pe orizontală, accidentînd-o mortal pe biata femeie. Așadar, de atunci, nu le pot suporta, nu le pot vedea, nu vreau să aud de ele.
Trecînd peste chestia asta morbidă, hai să ne înțelegem: ce poate fi frumos la a te uita cum colorează cerul niște luminințe, care cred că sînt și foarte scumpe. La noi în țară, dar și la noi în oraș, culmea, artificiile astea sînt Mercedesul festivităților. Că m-a și întrebat un tîmpit de 1 decembrie: „Ce faceți deseară, domnu Blag, ne vedem la artificii?” Adică să merg să mă uit așa, la cer, cum se luminează de la năzbîtiile astea? Nu cred, mă, du-te tu. Mai bine am citi un pic din dicționar definiția artificiilor, ne-am da seama că e ceva artificial și am renunța. Și să le privim în desfășurarea lor pe bolta cerească și să dăm banii pe ele.
1 comment
Uite încă unul dintre motivele pentru care îi invidiez pe americani. Vine 4 iulie, artificiile artificiale zboară pe cer, ei profită, privesc și nu-și tot pun întrebări de genul ”What if?” Iau viața așa cum e și poate de aceea nu-și baricadează curțile cu garduri de pușcărie, nu-și închid toate bunurile tocmai pe baza principiul murphyan ”dacă nu trebuie să se întâmple, se va întâmpla întotdeauna”. Și atunci de ce să-și bată capul? La ei, de 4 iulie, participă toți (aproape) la sărbătoarea națională și, cred cu convingere, sunt mândri de apartanența lor națională. Noi, chiar de ziua națională, privim artificiile ca pe o risipă, bani aruncați în vântul crizei ce ne apasă. Dar poate mai avem nevoie și de o amnezie care să ne dea timpul necesar pentru reîncărcarea cu încăpățânarea necesară pentru a merge mai departe.
Revenind la accidentul de la Ocna Mureș, te întreb câți nefericiți au murit răpuși de curentul electric (artificial și el)? Poate e un paralelism forțat, dar ar trebui să ne cufundăm în beznă?