Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate, ora 6 şi 15 minute.
Omul dacă n-are de lucru, îşi face! Aşa şi eu, neavînd altceva mai bun de făcut (a se citi „şomer fără şomaj”!), mi-am tras un PFA, altfel spus sînt un fel de businessman fără… business. PFA înseamnă ceva de genul „Mă, eu îmi fac firmă, nu ştiu dacă o să cîştig ceva vreodată de pe urma ei, da’ dările la stat, taxele, impozitele, cotizaţiile, contribuţiile şi asigurările trebuie musai să le plătesc!”
Încă nu-mi intrase nici un ban pe PFA, dar eu, român cinstit (prost, da’ cinstit) cheltuiesem deja cu constituirea, cu actele la Registrul Comerţului, cu impozitul la Administraţia Financiară pe venitul preconizat, pe „x”, pe „y” şi pe „z” nici nu mai ştiu cîte milioane!
Mai rămăsese să plătesc la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate… ceva, pe acelaşi principiu ca şi la Administraţia Financiară, … o chestie, … nişte bani (eu, cînd vine vorba de treburi de genul ăsta sînt mai prost ca noaptea, am două mîini stîngi!). Dar eu (îmi cunosc stilul!), lasă că este vreme! Pînă ce mă trage nevastă-mea Diana de mînă şi îmi spune: „Tu eşti chiar bolund la cap? Plăteşte că altfel vin băjeţii şi te încălţă cu amendă de 50 de milioane (lei vechi!)!” Zic: „Poftiiiiiiim?” Şi, … liber la panică. Din punctul ăsta de vedere m-au ajutat şi cîţiva prieteni care mi-au spus că la Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate e o nebunie, se calcă oamenii în picioare, că trebuie să te scoli cu noaptea în cap ca să-ţi iei număr de ordine.
Bun, şi fac toate astea. Mă scol la 5 jumate dimineaţă, hop în maşină, ajung la „Casă” şi-mi iau număr. Bag jumătate de pachet de ţigări în frig, bat mărunt din picioare şi din buze şi, relativ repede (eram al treilea la coadă!), pe la 7 şi patruzeci de minute, intru să dau birul. Femeia – drăguţă, amabilă. Ceva, totuşi, era dubios. Prea mergea totul ca uns. Şi mi-o trînteşte: „Copie xerox după decizia de impunere la Administraţia Financiară şi după cartea de identitate!” Normal că nu aveam. Nimeni nu-mi spusese, nicăieri nu era afişat.
Zic: „ N-am, dar nu se poate să fac nişte copii („copii” adică „duplicate”, că de sex nici nu putea fi vorba!) aici?” „Noi nu avem xerox, dar este unul vizavi de McDonalds!”
Adică, să ne înţelegem, ditamai instituţia nu are un amărît de xerox?!?!? Doamne iartă-mă!, stătea lumea buluc să vîre banu’ în buzunarul bugetului şi tu, Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate, nu ai un xerox?!?!? Pe bani, chit că şi pe gratis nu ar fi fost aşa mare lucru!
Drept pentru care, iau centrul la picior („vizavi de McDonalds” se deschidea la ora 9!) şi caut un xerox. Pe care îl găsesc la Poşta centrală! Cer cîte trei copii din fiecare act, doamna îmi cere fix 1 leu (!!!), eu îi dau 50 de lei şi tipa e la un pas de infarct: „De unde să-ţi dau, domnule, rest de la 5o de lei, că e ora 8 fără un sfert!” (De parcă, dacă aş fi avut un amărît de leu nu i l-aş fi dat!) Fac pe prostul (copiiile erau făcute!), iar tipa se dă peste cap să schimbe banii în mărunt!”
Ei, hai că nu o mai lungesc! Mă duc cu copiile înapoi la „Casă” şi doamna îmi dă ţidula de rigoare.
La casierie a fost simplu, ţac-pac. Cînd vine vorba să-ţi ia statul banii, lucrurile merg bine. Ba chiar foarte bine! Şi pînă la urmă tot eu am fost cel fericit, că am scăpat de 50 de milioane de lei vechi amendă!
1 comment
Cand e vorba ca statul sa ia banii…nimeni nu e ca el. Ti ia de nici nu simti