„Nu mă interesează ce cred oamenii despre mine, eu sunt interesat doar de țara mea”, a spus acum două zile președintele Mubarak. De 13 zile, adică exact de când m-am întors din Sudan, urmăresc cu sufletul la gură știrile despre protestele din Egipt. Le urmăresc pe Aljazeera, pe facebook (mulți dintre prietenii mei din Sudan postează știri, păreri, observații), pe twitter, în New York Times, New Yorker, Time, AFP, AP și așa mai departe, vorbesc cu prietenii din Cairo (acum, că merge internetul) și am emoții mari pentru ei. Am fost cât pe ce să merg și eu, hotărâtă să fiu acolo, dar m-am răzgândit în ultimul moment: românca leneșă din mine a reușit să înfrângă jumătatea mea de om global, curios și curajos.
Vineri, prietena mea egipteancă Maram, jurnalistă în Sudan pentru agenția Bloomberg a scris o poveste despre cum a fost atacată în urmă cu două zile de către polițiști și suporteri ai lui Mubarak. Tot vineri am primit un mail de la un amic fotojurnalist care spunea așa: “Are you still coming this way? Internet is back on, journalists are being attacked, it’s another day in paradise.” Citesc în fiecare zi poveștile jurnaliștilor deținuți, bătuți sau care au avut probleme, unii de la publicații de genul NY Times ori fotojurnaliști de talia lui Ron Haviv de la VII sau Peter van Agtmael de la Magnum.
Am oprit tristă știrile acum câteva zile când oamenii s-au bătut toată ziua cu pietre, dar am râs la glume de genul “nu am știut că egiptenii sunt așa de buni la aruncat cu pietre. Că asta fac de azi dimineață” (Radu Beligăr) și am făcut și eu glume proaste: “oare de unde au atâtea pietre?”, la care mi s-a răspuns: “maybe there is a small business entrepreneur bringing in rocks in a truck from a nearby rocky area and selling them to protesters”. M-am îngrozit de suprarealismul momentului în care polițiștii au intrat în Tahrir pe cai și cămile și au început să biciuiască oamenii.
Iar de câteva zile nu-mi iese din minte povestea lui Alexandru Lăpușneanu și acel minunat “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scîntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră .”
În urmă cu doar câteva săptămâni, beam un ceai cu Maram și prietena ei tunisiancă, jurnalistă pentru AFP, într-un restaurant etiopian din Khartoum. Președintele Ben Ali fugise din țară cu o zi înainte, văzusem asta pe televizoare mari, în același restaurant, pe Aljazeera Arabic. Tocmai se terminase referendumului care a hotărât secesiunea Sudanului. A doua zi dimineața, tunisianca urma să se întoarcă acasă. Era fericită, nerăbdătoare, încrezătoare pentru viitorul țării ei și entuziasmul ei era molipsitor. La fel era și Maram, sperând să se întâmple același lucru și în Egipt. Protestele din marile orașe egiptene începeau două săptămâni mai târziu. Bucuria cu care tunisianca vorbea însă era ușor umbrită de o mică sperietură pe care am tras-o toate trei. De sub masa la care mâncam am auzit un fel de voce de copil, niște țipete surde. Era o pisică. Ne-am uitat toate sub masă: pisica a mai scos câteva vorbe, după care a vomat cu boltă pe ciment.
3 comentarii
ff misto presa citesti, de fapt marea presa internationala. Magnum, Bloomnerg, excelent. NY Times, Time. Si eu de azi ma voi axa pe astea pana cand situatia din Egipt va reveni la normal.
pune un post cu secesiunea Sudanului, pe mine ma intereseaza foarte tare. Ce se intampla de fapt acolo, o tara macinata de razboaie si saraca? Scrie te rog.
ok 🙂 o sa scriu. e greu, e mult, e foarte complicat. dar da, se desparte tara in doua dupa ce practic au fost in razboi aproape intr-una (cu o pauza de vreo 11 ani) de la plecarea englezilor, in ’56. 99% au votat cu da pentru secesiune. si presedintele zice ca o sa recunoasca despartirea sudului.