Azi mi-a povestit un prieten cum a vrut el să se apuce de afaceri la țară și cum și-a luat-o. Am rîs tare bine.Bine, hai să îi spunem prietenului meu Marcel. Ok, deci bem azi cafea, și îmi spune:
-Ovi, la un moment dat am vrut să îl las dracului de Cluj și să mă retrag undeva la țară.
-Păi du-te în Mărăști.
-Nu, serios, am mers în satul Coz-troz (asta am inventat, nu dăm numele, să nu vină ăia să îl bată pe Marcel)
-Așa, și?
-M-am documentat, vroiam să cultiv …(nu are importanță ce), mi-am cumpărat cărți, am studiat, mi-am făcut socoteala cu bănuții, cu împrumut la bancă, cu tot. Și am mers la primar, să primesc un sfat.
Acum mutăm dialogul înspre cei doi: primarul din Coz-troz și Marcel al meu:
-Bună, domnu primar.
-Bună.
-No, m-aș apuca de treabă (după ce i-am explicat modelul meu de afacere)
-No bun, da știți că la noi în sat peste 70 la sută îs țigani, deci cu ei tre să lucri?
-N-are nimic, și ei îs oameni…
-N-am zis că nu îs, numa no, trebe să îi plătești ca lumea.
-Păi îi plătesc. Cît tre să le dau?
-Păi un milion pă zi. (Eu îmi făcusem calculele la 500 de mii)
-E cam mult.
-Stai așe, mai pune mîncarea, țigările și no, un pic de stropșeală, că no, mai ușor lucri cînd ești vesel.
-Păi tre să mă mai gîndesc.
-No, cînd te gîndești, așa să te gîndești că mai sînt niște golani în sat, care le zic la ăia care vin la tine la lucru că care-i treaba. Deci ăștia, golanii, ăștia dictează că pă care îi iei tu de acolo, la lucru. Și golanii ăștia stau toată ziua la bufet, tre să îi plătești, așe, un fel de taxă de protecție, să nu ai probleme, no, mă înțălegi.
-Păi asta îmi ridică foarte mult costurile.
-No, cum vrei, numa așa se face. Apropo, paznici ai?
-Încă nu.
-No, tot ăia, șmecherii, tot ăia știu și care-i treaba cu paznicii. Că îs paznici care îs mînă în mînă cu ăia și fură împreună. Da no, mai dai un ban în plus și omu are grijă.
-Bun, hai să zicem că fac așa, spuneți-mi cum îi la recoltare?
-Păi prima dată te cam „recoltează” ăștia care îți lucră, că no, ochii văd, inima cere, să mai întîmplă. Da îți rămîne și ție ceva, nu-ți fă probleme.
-No, știți ceva, dom primar, io mă las de agricultură, bine? Poate găsiți alt fraier, a conchis prietenul meu.
Și acuma vin eu și zic: cum dracu să funcționeze prostiile alea pe care le auzim noi la televizor, cu 25.000 de euro dacă ai sub 30 de ani și vii la țară să faci agricultură, alea cu încurajatul muncii, vrăjelile cu „hai să punem osul, hai să muncim, să facem să fie bine, să reconstruim”? Păi pe prietenul meu îl cred, pentru că îl cunosc. Dacă într-un sat de p-acilea din Ardeal funcționează așa, oare cum e prin satele de prin Oltenia (am dat și eu un exemplu, pentru că acolo se bat ăia în săbii)? Hai să fim serioși, să rămînem noi cu ochii pe Pepe și pe ăștia, să așteptăm o minune, că dacă punem mîna să muncim sîntem cretini rău de tot. Rîd țăranii de noi, sincer, nu are rost. Mai bine ne focusăm pe șmecherii, pe șmen, pe chestii din astea, mai simple.
Dar povestea amicului a fost tare. Mult mai tare decît am știut eu să o povestesc. Am rîs la un moment dat în hohote, apoi am zîmbit doar, iar la plecare eram chiar trist.
