Vi-l amintiți cu siguranță pe amicul nostru din Oxford, Dinu (cei care nu vă amintiți, dați numele lui pe „căutare” și îi veți găsi materialele pe care le-a scris pentru noi pînă acum). Eu vă dau un link la unul dintre ele, aici. Azi ne-a mai trimis un text, pe care îl public în cele ce urmează.
O cercetătoare din cadrul Centrului de Educație Medicală a Universității Dundee a lansat de curînd ideea ca donarea de organe să poată fi efectuată și contra-cost în Marea Britanie. Ca dezbaterea să fie mai facilă, deocamdată au fost lăsate deoparte organele complicate (ficatul, inima, creierul – ce, unii n-ar avea nevoie de un transplant de creier?!) și a fost luat în discuție unul dintre cei doi frați gemeni, banalul rinichi.
Cercetătoarea – probabil cu totul întîmplător din Scoția – estimează că donatorul eligibil/compatibil al unui rinichi ar trebui recompensat cu suma de aproximativ 28.000 lire sterline (cam 32.000 euro). Să fie clar: „recompensat” înseamnă de fapt să fie plătit de către cumpărătorul care se confruntă cu o problemă medicală majoră, cel care-și permite tranzacția din punct de vedere financiar și nu mai vrea să rămînă la mila listei de așteptare oficiale. Ca să mă exprim suficient de limpede, într-o dulce limbă est-europeană ce n-a avut – din fericire! – soarta Cloștii cu puii de aur, se propune legalizarea unei tranzacții care oricum se derulează în condiții obscure și riscante în multe țări, prin paginile de Mica publicitate și fundături, ba mai și generează sindromul „ambulanța”. Propunerea a venit ca o consecință a discrepanței masive dintre „cerere” și „ofertă”. Dacă pe listele de așteptare se află anual 15.000-16.000 britanici, supuși calvarului de a fi dependenți de dializă (procedură care afectează de obicei viața întregii familii, nu numai pe cea a pacientului), nu se înregistrează mai mult de 2.000 rinichi donați pe an, proveniți de la donatori onorifici sau prelevați de la persoane decedate (cele care și-au dat consimțămîntul în timpul vieții). În favoarea donării contra-cost (mă rog, se mai poate numi „donare”?) se aduce și un argument de factură medicală: avantajul că rinichiul/alt organ prelevat de la o persoană în viață este mai „sănătos” decît cel prelevat de la persoane decedate, deoarece fluxul sanguin nu suferă aproape deloc întreruperi.
Reacțiile britanicilor sunt deocamdată ponderate, prudente, ceea ce nu constituie o surpriză. Probabil vor trece vreo 2-3 ani pînă își vor forma o opinie, pe care apoi și-o vor expune pe parcursul a încă 2-3 ani. Doar sunt… britanici, nu? O donatoare onorifică, trecută prin această experiență numai din imboldul de a ajuta alt om, se declara împotriva initiațivei, considerînd-o imorală, greșită. Distinsa doamnă făcea o paralelă cu situația în care cineva se zbate să nu se înece și strigă samariteanului de pe mal: „Ajutor! Aruncă-mi o curea!”, iar acesta-i răspunde: „Aruncă-mi tu întîi portofelul!”. Altcineva întreba cum se va evita valul de bețivi și drogați dispuși să facă rost de bani într-un mod rapid, vînzîndu-și organele interne terciuite de vicii, de „calitate” inferioară, ca să-și plătească datoriile de la Pub sau de la dealer? Un moderator hîtru bănuia că la acestea se vor face mari reduceri de preț.
La ce m-am gîndit eu – să-mi fie rușine! – cu creierul meu est-european netransplantat? M-am întrebat dacă lansarea acestui proiect nu va însemna automat o ofertă de noi locuri de muncă (și) pentru latinii de pe Dunăre. Așa cum căpșunarii din Spania au devenit la fel de celebri precum coridele, am putea asista la o invazie de orgănari în Marea Britanie. [Nu de alta, dar, egoist cu lumea mea cum sînt, de abia mi-am potolit emoțiile ca nu cumva să se descopere că naționalitatea celor care au furat mile întregi de cabluri de cale ferată dintre Oxford și Reading acum ceva vreme să-mi fie foarte cunoscută…]. Să lăsăm deoparte interpretările de ordin moral, religios etc. și hai să discutăm… bani: 28.000 lire sterline ar face de-o prima casă pentru mulți români sănătoși, nu? Nu am pretenția la 3-4 camere sau vilă – că nu te lasă să-ți dai amîndoi rinichii – dar tot sună mai rezonabil decît să faci foamea cu toate organele la locul lor, ghiorăind! Bănuiesc că n-am pus problema foarte elegant, dar, dacă priviți bine în jur, o să observați că viața devine din ce în ce mai mult o afacere scumpă (azi-mîine cotată la bursă) și tot mai puțin o minune. Mai face cineva „cinste” cu un organ în zilele noastre? Voi ce ziceți? Vindem sau donăm?
Dinu – Oxford
