Azi m-am întîlnit cu un amic din copilărie. Jucam împreună fotbal.
Șchiopăta.
Mi-a spus că are o proteză de șold, la dreptul, iar acum urmează să își pună una și la stîngul.
Doamne, Dumnezeule, mi-am spus, în gînd…
Ce naiba se întîmplă, era unul cu care jucam…
Ce rost să aibă oare toate zbaterile și răutățile noastre zilnice dacă ne lovește așa un necaz, peste noapte…
Pentru noi, cei care ne credeam mari și tari, și care credeam că o să jucăm fotbal și tenis pînă cînd o să ne ia Salvarea de pe teren iată că vine și o zi a scadenței. Atîtea meciuri pe beton…Numai la asta m-am gîndit. Și m-am înfiorat. Mai ales că știu cum e să te doară corpul. Știu cum e să simți că îți crapă organismul…
Nasol.
Hai să fim răi, să fim cîrcotași, să fim parșivi, să ne credem grozavi, pînă mai putem.
Nouă nu o să ne crape nimic, niciodată, nu-i așa?
După aia o să întîlnim un amic pe stradă, o să se uite la noi cum am ne-am damblagit și o să mergem acasă să luăm un Midocalm.
Și o să ne amintim ce grozavi am fost odată.
