Am mai citit prin alte părți despre vremurile de dinainte de 89 și o fac, întotdeauna, cu o nostalgie bleagă. Nu pot ști dacă după unele lucruri îmi pare rău sau nu, dar știu că mi-e foarte dor de copilărie.
Mi-am amintit de mingile cu care jucam, provocat fiind de un puști, ieri, cînd mi-a spus: „știți, mingea aia pe care mi-ați dat-o e proastă, nu sare, e de sală”.
Ăsta e și adevărul. Am găsit săptămîna trecută în beci o minge de sală, Adidas, și i-am dat-o. I-am și spus că nu sare, doar știam…Dar mă gîndeam că o minge e o minge, adică s-o bați de-un perete, și tot e bună la ceva…
Și-atunci mi-am adus aminte de mingile copilăriei. Am găsit și articolul ăsta, pe Gazeta Sporturilor (eram sigur că au mai scris și alții despre povestea asta, iată articolul lor aici, autor Cătălin Țepelin).
La noi, în Sinuța, cam toată lumea juca fotbal cu mingile alea mai ușoare, cele de 18 lei (eu, sincer, îmi amintesc că erau mai ieftine, parcă de 13…). Oricum, arta era să le alegi. Magazinul de jucării, în Cluj, era pe 6 Martie. Țin minte că pierdeam către o oră pînă găseam una un pic mai grea și, foarte important, neovalizată. Culorile nu contau. Deși, dacă îmi amintesc bine, astea cam toate băteau în roșu (ca orice lucru ce se respecta pe vremea comuniștilor). Cu mingea asta, odată ajunși în cartier, ne notam într-un caiet data cumpărării, și făceam concurs: a cui minge rezistă mai mult. Nu știu, acum, dacă mă întrebați, ce însemna asta. Dar cu singuranță nu ajungea o minge să țină mai mult de două luni. Eram atît de obșinuiți cu mingea asta din cauciuc subțire, o controlam atît de bine, încît atunci cînd apucam la o minge mai ca lumea dădeam adevărate lecții.
Și „mai ca lumea” era cea de 33 de lei. N-am avut multe din astea, mai degrabă cred că aveau adversarii noștri tradiționali din Sinuța, dar plăcerea noastră era să jucăm pe pariu cu ei iar miza să fie mingea lor. Am jucat de atîtea ori cu ei pînă cînd au renunțat, pentru că nu mai aveau bani să-ți cumpere mingi de 33. Și uite așa, aveam și noi mingi din alea, dar tot ale noastre ne plăceau mai mult, ușurelele alea…
Am jucat, și cred că și la antrenamentele grupelor de pitici, cu mingi de piele, cu șiret. Alea erau teroare. Dacă dădeai cu capul exact în zona în care era legat șiretul ăla, se întîmpla să te chiar zgîrii…Nu ne plăcea nici culoarea lor, era un maro-gălbui urît…Plus că dacă în ziua aia ploua, mingea se făcea de o tonă, te dureau toate alea după un meci…
Am jucat, uneori, și cu Artex. De foarte puține ori. Pentru că cei care aveau așa ceva încercau să și le protejeze, să spună că nu joacă cu ele decît pe…iarbă. Ori noi nu jucam decît pe beton. Toată ziua pe beton (De aici cred că mi se și trag mie multe dintre problemele de la coloana vertebrală).
Din cauza fierbințelii betonului, care se încingea serios în timpul zilelor de vară, nu cred că erau foarte mulți dintre noi care să nu aibă găuri în pantofii de sport, la tălpi. În general se găureau cele din piciorul cu care pivotai. În cazul meu, cum eram dreptaci, se ducea stîngul. Și-atunci ne puneam tălpici. Unele adevărate, de magazin (că pe vremea aia se găseau), altele improvizate, din coperțile de la blocul de desen. Luai un fel de măsură, decupai, și aveai branțuri din astea de-un joc, că mai mult oricum nu țineau. Și dacă mă gîndesc bine nici atît nu țineau, pentru că de multe ori jucam fără să ținem cont să se tociseră și la sfîrșit eram plini de sînge și de răni, n-aveam ce face, doar nu era să ne oprim…
Aici, cu pantofii, nu puteau face față ai noștri părinți. Erau atît de proaste încălțările, încît la ritmul la care jucam noi, adică de diminieața pînă seara, n-aveau cum să reziste. Fie că erau celebrii Tinca Drăgășani, teniși chinezești sau bascheți, tălpile lor mureau primele. Nici nu știu să mi se fi rupt vreun pantof de fotbal altundeva decît în talpa piciorului stîng.
Și cînd ne plîngeam, aveam pe cîte unul care făcea cu adevărat fotbal de performanță, care ne certa: „băi, domnișoarelor, de aia există celebra vorbă: fotbalul se joacă în bocanci, nu în teniși, ăsta nu e sport de domnișoare, băi”…
Noi, în Sinuța, asta am făcut: am bătut mingea de dimineața pînă seara. La început pe strada Porumbescu, neasfaltată, plină de pietre proeminente în care îți mai înfigeai genunchii, urlai de durere și o luai de la capăt, pe Speranței, prima stradă asfaltată din cartier, apoi pe terenul de beton de pe Marinescu, pe care-l știam cu ochii închiși, în Groapă, pe Maracana, sus de tot, ăsta fiind un teren din pămînt și în rest oriunde voiau adversarii să pună mingea la centru. Jucam între noi, cu adversari mai mari decît noi, cu studenții, cu studenții străini, cu cei ce se țineau fotbaliști, cu oricine se nimerea. Dar de foarte puține ori pierdeam.
Iancsi Szalma, Doru Diculescu, Florin Diculescu, Adi Bâlc, Mircea Cojocaru, Sorin Cojocaru, Lai-Țiganu, Giuvanu, Puiu Banu, Atti, Sergiu de pe Marinescu, Zoli, Țuțu, Istvan, Peter și mulți alții, de care nu îmi mai amintesc acum.
23 comentarii
da’da, mai era ionut, marius bochis, adi ilea-dumnezeu sa-l odihneasca, culitza,dan fantea uneori,eu-„dupa mine atletilor”. iti amintesti? radu, marcel stirban, demi,paganel:P,cornel „grasu”, gyusi de pe porumbescu, calin mircea. erau celebrele meciuri cu echipa croitorilor 🙂
doamne, ruja, cum naiba am uitat de tine și de fantea? De gyusi, da, de marius bochis, cum de am uitat?
oricum, tu alergai intr-adevăr ca nebunu…
Și, apropo, ruja, nu numai că alergai, erai și foarte bun la fotbal, hahahaha.
normal 😉 de cate ori trec pe langa fostul teren de pe marinescu, si o fac zilnic, mi-amintesc cu placere de vremurile alea
si mi-am adus aminte de jughe(gelu),de marius zagrean si dan de pe strada neagra, de celebrul doctor de azi, nadim, de la medicala 3, care venea frecvent acolo si cu care eram prieten f bun, acum ceva vreme, m-am revazut cu el la spital, am discutat cu placere de perioada respectiva, sau shaker, cel cu casele de schimb valutar, care si el, era „abonat” la fotbal, desi era gras se misca bine, ca sa nu zic de said, student din irak parca, care, avea o tehnica dementiala
Din păcate eu nu pot trece zilnic, dar întotdeuna cînd ajung în cartier îmi iau o marjă de cel puțin o oră, ca să mai arunc o privire înspre locurile atît de dragi de odinioară.
da, măi, gelu care a ajuns ceva mare ștab la regionala cfr, așa-i?
da, îmi amintesc și de studenții ăștia străini de care zici. nu mai știu cum îl cheamă pe unul dintre ei, dac știu că era căsătorit cu o româncă și deși era foarte tînăr, deja avea copii…
poate, stiu ca intradevar, lucra/lucreaza la cfr, m-am intalnit, demult, cu el in gara
apropo de tenisi gauriti in talpa, ajunsesem expert in coaserea lor pe partile laterale, dupa ce se rupeau, si asta se intampla des, luam sula, ata de legat borcane un ac gros si…ii coseam, care parinti puteau tine pasul cu noi la ruptul si cumparatul tenisilor 🙂
si la inceputuri, cum eram mici, faceam tusa cu orele pe marginea terenului pana se indurau sa ne cheme si pe noi la joc, de obicei ne bagau in poarta, dar dupa ce obosea cate unu dintre ei-studenti in general- ne lasau sa jucam, atat ne trebuia, cand vedeau aia ce „priceputi” eram pe teren, acolo ne lasau, iar din ziua urmatoare se bateau pt noi sa ne aiba in echipa
Perfect ai zis. Cînd jucau cei mari iar noi aveam 10-12 ani, nici nu ne băgau în seamă, numai dacă ne mai văzuseră și în alte zile. Dar dacă veneau trupe noi, chiar așa era: stăteam pe tușă, pînă se accidenta unu dintre ei…exact așa e cum zici, prima dată în poartă, mai luam și vreo trei bombe, si-apoi mai ieșeam cu cîte o minge și ziceau să rămînem acolo, da-da…
a, si sergiu de pe marinescu, prieten bun de al tau, cum ai reusit tu, cu articolul tau, sa trezesti nostalgia…
Da, i-am zis Sorin de pe Marinescu in articol, vezi?
Corectez acum…și da, înțeleg ce vrei să zici cu…prieten…
Știu că le mai ziceam alor mei, de pe la liceul de muzică să mai vină pe la terenul de pe Marinescu, la o miuță. În afară de Sorin David, restul nici nu prea atingeau mingea, era cam rapidă mișcarea în cartier…
Sergiu cam avea mingi, îmi aduc aminte de asta…Și ăia care aveau mingi cam făceau figuri…Știu că ne mai luam de la chestia asta…
Și ne mai luau la mișcare și cei de mai jos, de pe Babeș, cei mai mari, un medic, văr cu Puiu Banu, mai era unul foarte bun care stătea chiar în curte la teren, nu mai știu cum îl chema, apoi Puiu Banu, apoi domnul Pop, de pe Marinescu….mai erau, dacă mă concentrez îmi amintesc…
da, si cum zici tu, cand ne faceam echipa, chiar copii fiind, putin din aia „mari” sau studenti ne bateau, stiu ca de obicei, nu prea vroiau sa jucan noi impotriva lor, ca prea ii bateam si vroiau sa jucam amestecati
Eram cei mai tari. Asta e clar.
da, puiu banu, mama ce sut avea, mi-era frica sa nu ma nimereasaca…:P
stii de ce mi-am mai adus aminte? de cum…reparam mingile sparte, de obicei pe cele de 35 lei care aveau si un ventil,dadeam cu cauciuc, cu un cui inrosit in foc, din zona sparturi peste gaura, incercam sa intindem cauciucul peste gaura, ca untul pe paine, uneori reuseam, alteori nu…:)
Salut,
mi-a placut articolul. Pe multi din cei enumerati i-am cunoscut si eu. Eu stateam pe Motilor, vis-a-vis de Fantea dan cu care am fost inca de la gradinita impreuna. Pe multi din Sinuta ii stiam pt ca acolo imi petreceam o buna parte din timp la o matusa de-a mea care statea foarte aproape de „Groapa”. E foarte probabil sa nu ma stiti fiindca nu eram un mare fan al fotbalului 🙂 . In schimb am jucat mult baschet in Babes (tot alaturi e Dan, MM, Mihai Pulbere si multi altii.
A fost placut deci sa imi reamintesc de una din cele mai frumoase perioade din viata mea. Multumesc!
BB 🙂
Mihai Muresanu, ma bucur ca ti-a placut.