Casa bunicii s-a dus. A rămas terenul, dar ce folos?
Azi mi-a murit un pic mașina și-am lăsat-o la Compexit, pe Calea Turzii. O plimbare nu strică nimănui, mi-am zis, numai bine îmi mai trec nervii, că nu e tocmai comod să n-ai mașină în ziua în care trebuie să cumperi tot felul… Și-am luat-o pe jos, spre Gheorghieni, dar pe traseele copilăriei mele. Și-așa am ajuns pe Ion Pop Reteganu, acolo unde a locuit bunica mea.
Casa nu mai e. Povestea cu ea e complicată. Oricum am lua-o, am pierdut-o. De cîțiva ani nu mai e nici fizic acolo. A rămas doar grădina. Evit să trec pe acolo, pentru că mereu mă enervează cum n-am știut noi să facem acte la timp și să ne-o revendicăm (nu știu dacă ăsta e termenul, dar asta e ideea).
Azi, natural, m-am gîndit cam la aceleași lucruri.
Dar mi-am adus aminte și cum stăteam cocoțat pe gard și priveam strada, lucru care mi se părea fabulos pe vremea aia, chiar dacă treceau doar 3 oameni pe zi dar aproape niciodată vreo mașină.
În curte era o mică vie, în partea dinspre stradă, cu struguri roz, dulci de tot…
Și mai era un nuc. Orice casă de pe Ion Pop Reteganu avea în curte un nuc, nu se știe de ce…
Casa era minusculă.
În spatele ei, însă, era grădina, din care și acum au mai rămas niște pomi fructiferi.
Cert e că în spate-spate-de-tot era un gutui, locul meu preferat de cățărare. Poate pentru că era mai ușor de escaladat, nu vreau să fac acum pe grozavul și să spun că mirosul fructelor mă îmbia să urc…
Și mai erau tufe de strugurași, din cei roșii dar și din cei albi.
Și niște găini care mă enervau.
………………………………………….
Acum e un loc gol.
Cam la fel de mare precum golul pe care mi l-a lăsat mie în stomac revederea aceasta.
………………………………………….
Ca un făcut, la cîteva minute după acest episod, m-am oprit să mănînc o supă pe o terasă. Acolo vorbeau patru inși destul de tare. Atît de tare cît să îi aud cum tranzacționează terenuri dintr-un sat din apropiere. O făceau ca niște cunoscători ce s-au dovedit a fi, mai cu seamă cînd unul și-a scos purcoiul de bani pe masă, ca să plătească.
Nu știu de ce mi-a stat supa în gît.
Poate pentru că am văzut cît de puțină minte îți trebuie ca să te pricepi la business-ul ăsta cu terenuri. Sau pentru că am realizat că eu sînt mai prost decît ei?
PS
Mi-am adus aminte că exact acum un an am făcut acest drum, dar în sens invers. Citiți aici.
3 comentarii
Eu tot aici am copilarit,crezi ca ne face placere?
Mergeam la vecinu’Care n-avea decat un pom fructifer(indiferent)si-l copaceam:))
Acum e un loc gol… fara casa. Dl Ovidiu, spuneti drept, cu casa si cu gaini cu tot, nu tot un loc gol era? Spatiul acela a fost umplut de bunica, si cred ca daca se conservau toate ca in copilarie, fara ea tot lipsea ceva…
Frumoasă poveste, domn profesor! Astfel de amintiri au o valoare inestimabilă. M-ați făcut și pe mine să mă gândesc la casa bunicii cu aceste rânduri minunate. Din fericire, ea încă trăiește. Dar distanța mă împiedică să vin mereu în vizită. Însă când am ocazia nu ratez ocazia de a gusta din strugurii roz care cresc în grădina ei și nici zmeura. Chiar lângă grădină, un frate de-al bunicii mele mi-a instalat demult un coș de baschet. Era mai mult o improvizație, dar pentru mine era o mare bucurie să am așa ceva.