Șono, protestul care a făcut istorie…
Despre Șono am mai scris de cîteva zeci de ori, dar nu la această rubrică. Am scris de fiecare dată cînd am pomenit de Sala Sporturilor din Cluj și de ceea ce a însemnat aceasta pentru devenirea noastră ca oameni, despre lumea adevărată care ni s-a deslușit călcînd acolo, în sală, an după an…
Șono a făcut parte din istoria aceasta a sălii de sport. Asta e clar, din moment ce omul are chiar și un loc al său acolo, în dreapta tribunei, loc pe care nu o să i-l ia nimeni niciodată.
Șono e profesor de sport. Un profesor de sport pe stil vechi, cum ar veni, un domn Trandafir al profilor de sport. A lucrat la început în munte, ca dascăl de spor într-un canton de muncitori de pe șantier, la Floroiu, la baraj, așa să vă închipuiți. Apoi a revenit la Cluj și aici, din mîna sa au ieșit generații întregi de handbaliste și handbaliști remarcabili. Îmi amintesc așa, de un nume mare de tot, de Carmen Amariei, un fel de creație a lui Șono…
Apoi Șono e un om de spirit, un tip educat. Un povestitor neîntrecut, cu „dume” clasice, cu povești de demult, cu pilde, cu bancurile la el întotdeauna.
Șono e și un pic…”sărit”, dar în cel mai pozitiv mod din lume, desigur.
Aveți aici o mostră, de la maturitatea lui, de acum vreo patru ani, cînd la un turneu final de elevi desfășurat la Bacău și-a lipit gura cu leucoplast în semn de protest la deciziile arbitrilor…Mare figură, nu?
Îmi amintesc cum proceda cînd se enerva la meciurile noastre din sală. I se punea un pic pata, lăsa jocul de-o parte și-o zbughea pe scările sălii. Le urca de cîteva ori, le cobora, se liniștea, și reintra în joc ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Noi, cînd a făcut pentru prima dată figura asta, am rămas muți. Apoi ne-am obișnuit.
În teren eram adversari.
O singură dată am jucat împreună, mi-a plăcut acel meci. Eram doar trei în echipa aceea, Șono, Canada și cu mine (pentru că era o zi în care mai toți din echipa lor au lipsit). Și dincolo, la adversari, erau 4 oameni, mult mai buni decît noi. Și îmi amintesc că era să leșin de la efort, atît de mult a trebuit să fugim, vă dați seama, pe tot terenul sălii (jucam pe terenul de handbal, normal…). Și îmi amintesc că niciunul dintre noi nu ne-am reproșat nimic în timpul meciului, am tras de noi ca nebunii, am pierdut, dar doar la un gol diferență. Atunci am văzut cu ochii mei cît de tare se poate ține Șono cînd își pune mintea să facă ceva. N-am vorbit niciodată despre acel meci, dar probabil că nici el și nici Canada nu l-au uitat.
Doamne, cîte povești interminabile am mai tras cu Șono. Nu numai eu, ci aproape toată lumea din gașca noastră. Și ce bine era cînd puteam sta cu orele la taclale…
Omul e total neconflictual, e împăciuitor, e vesel, e tot ce vrei.
Stă în Piața Mihai Viteazu dintotdeauna, nu are telefon mobil (și nici nu cred că o să aibă vreodată), umblă pe jos, întotdeauna pe jos, pe trasee predefinite: Piață-Pavlov-Sală. Întotdeauna cu pași egali, parcă măsurați cu șublerul.
Are cultul muncii, respectiv cultul muncii în ceea ce privește handbalul, unde s-a ocupat de sportivi de la toate nivelurile, ajungînd, recent, și la echipa de senioare de la U Jolidon Cluj.
Șono e ceea ce numesc eu un personaj al Clujului.
Și așa va rămîne.
Vorba aia, cine nu îl cunoaște pe Șono?
