Marius, primul din stînga jos
Omul nostru de azi este un fundaș de fier, un fotbalist care nu s-a consacrat la nivel mare, dar care le-a dat mereu de furcă acelora care chiar au jucat fotbal în mod oficial la viața lor. Marius Frâncu era fundașul de care nu se prea putea trece sau cel puțin la jocul de cap era aproape imposibil de depășit.
Om de Grigorescu dar plecat din centru, de pe strada Inocențiu Micu Klein, Marius Frâncu se putea lăuda cu faptul că îl știau o grămadă de oameni. Era genul de om despre care se spunea: a, cine, Marius Frâncu, da, îl știu, cum să nu îl știu.
Nu de alta dar a lucrat mult cu oamenii, fiind ani de zile șofer pe Salvare, asta după ce a fost instructor auto la școala de șoferi.
Bun amic cu Puiu Banu, cu care a fost multă vreme și vecin în Grigorescu, el a ajuns la sală printre primii, dovedindu-se în timp un camarad pe cinste, pe care te puteai baza la greu. În meciuri, vă spuneam, era concentrat la maximum, dădea totul din el, deși avea un genunchi care-i făcea mari figuri, de multe ori umflîndu-se atît de tare încît era greu de presupus că poate merge cu piciorul acela, d-apoi să și joace…
A fost un adevărat „chin” pentru mulți atacanți care săreau cu el la cap, unii fotbaliști-fotbaliști precum Szoke, Bagiu, Man Dorin sau Remus Vlad, cu care s-a întîmplat să fie adversar mai mereu.
Pe Marius îl țin minte foarte bine, pentru că ne întîlneam destul de des. Avea mania planurilor. Lua o foaie de hîrtie, o anexa calendarului, și începea să-și noteze acolo ce are de făcut de termen scurt sau lung. Acolo nota cînd începe Postul, cîte țigări o să fumeze sau perioada în care nu o să fumeze, și alte astfel de lucruri ce arătau bine acolo, pe hîrtie, dar pe care se mai întîmpla să le și…încalce.
Poza e făcută prin anul 2000, acasă la Marius Frâncu, o seară cu povești frumoase alături de Mircea Vintilă
La Marius acasă l-am revăzut pe Mircea Vintilă, și asta îmi rămîne în minte mereu ca fiind o seară deosebit de frumoasă.
La Marius în curte am văzut cîteva campionate mondiale sau europene la televizor, cu „organizări de șantier” care implicau pusul berii la rece și condicuța cu pronosticuri în care ne încercam talentele în materie cei ce priveam, printre care se număra și actorul și regizorul Sorin Misirianțu, vecin și el cu Marius…
Se mai poate spune despre Marius că era un jucător de clasă la loto. Nu cred că a cîștigat niciodată sume mari, dar pregătirile și logica după care juca erau de invidiat. Era un adevărat ritual. Zilele nu știu cui de naștere, numerele de pe tricourile fotbaliștilor, toate aveau un rost, mai puțin important părea dacă se vor și materializa vreodată.
La Marius acasă te simțeai bine, soția lui, Mona,intra în jocul lui, se amuza de multe ori de tipicăreala sa, dar împreună erau gazde perfecte.
Nu m-am mai auzit de multă vreme cu Marius, știu că la un moment dat lucra prin Anglia, știu că a călătorit mult și cu folos pentru el și pentru familia sa. Aș vrea să știu că le merge bine, lui și familiei sale, pentru că sînt oameni calzi și buni.
Poate că de acolo de unde e, va reuși la un moment dat să citească aceste rînduri și să se gîndească și el la trupa noastră de fotbaliști de sală, și, vorba aceea, să ne organizăm un pic, poate chiar la un…banchet, nu?
