De prin 1983, mi-am făcut un obicei ca, de fiecare dată când merg la Turda, să-i fac o vizită bunului meu prieten, Ienţi Baci. Din păcate, de douăzeci și cinci de ani încoace nu-l mai caut la „căsuța cu mușcate” din Cheile Turzii, ci undeva, pe deal, deasupra oraşului, de unde, poate, măcar din când în când, mai aruncă o privire spre Cheile Turzii. Îi aduc o floare, aprind o lumânare şi mă adâncesc în amintiri.
Prima noastră întâlnire mi-a rămas adânc întipărită în memorie. Tocmai semnasem contractul pentru ghidul Turism şi alpinism în Cheile Turzii, şi venisem să-mi văd viitorul „loc de muncă”. M-am plimbat pe poteca din interiorul Cheilor, am admirat pereţii de calcar, m-am uitat după trasee. Încercam să le identific pe teren după un articol dintr-o revistă care se numea „Sport şi tehnică”. Mă bucuram ca un copil când vedeam câte o linie de pitoane. Eram mulțumit că alesesem acest loc, în dauna Ciucașului. O zonă restrânsă ca suprafață, dar imensă ca informație ce trebuia studiată, o rezervaţie naturală plină de plante, animale, pereţi, trasee, oameni… Din această stare m-au scos nişte vaci care alergau, dezorientate, pe poteca de lângă primul pod. Puţin mai departe de ele am văzut un om care parcă le căuta. „Bade, ţi-au intrat vacile în rezervaţie„, îi strig eu atunci când ajung destul de aproape de el ca să mă poată auzi. Răspunsul lui a venit repede, dur şi tăios: „Eu sunt aici ca să am grijă de rezervaţie nu să pasc vacile pe teritoriul ei!
Citiți continuarea aici.
