Mi-a scris cu o zi întîrziere, un mesaj în care l-am recunoscut pe Arthur cel pe care-l știam, un tip plin de umor. A zis așa: „La mulți ani cu sănătate și cu o zi întîrziere, dacă mai primești urări. Ce să fac, atîta mă duce capul”…Atîta doar că din această auto-ironie eu mi-am dat seama că pe Arthur al nostru îl duce capul mai mult decît pe unii care nu au suferit și nu au trecut prin ceea ce a trecut el. Am vorbit cu el, l-am întrebat mai multe, și am înțeles că a făcut progrese. Dar am înțeles, fără s-o spună, că lupta se anunță lungă. Omul ăsta, care la 32 de ani a ajuns într-un scaun cu rotile așa, din senin, reînvață să le facă pe toate, mînat în luptă de dorința de a fi alături de fiica și de soția lui.
Pentru cei care nu știu ce-a pățit (deși cred că sînt puțini cei care citesc această pagină și nu știu…), lucrurile au stat cam așa, sintetizate de pe pagina „O șansă pentru Arthur, regele, turnul și nebunul nostru”:
„Arthur a fost operat de urgenta. Suferise o puternica hemoragie cerebrala. Dupa operatie, parea ca isi revine (cauza hemoragiei a ramas necunoscuta), incepuse sa se miste mai bine, sa vorbeasca dar binele acesta a durat foarte putin. Dupa aproximativ doua luni de la prima operatie, Arthur a fost inca o data la un pas de a ne parasi. A fost transportat de urgenta la un spital din Ungaria. Au urmat o lunga serie de investigatii, si un lung cosmar pentru el si familia lui. Fiecare zi era o lupta, si Arthur parea tot mai epuizat. A ajuns la punctul in care nu mai putea sa miste, sa vorbeasca, sa manance, sa respire si era tinut in viata de aparate. Sotia lui, Simina, medic de profesie, cea care a salvat multi copii se vedea pusa in situatia de a nu fi capabila sa isi ajute cu nimic sotul si tatal fetitei ei. In continuare fara un diagnostic clar am ajuns cu totii sa speram ca o minune sa ni-l aduca inapoi. Se pare ca minunea s-a produs si Arthur incepe sa faca pasi mici spre mai bine.
Fetita lui, Carolina (care-i seamana foarte bine) si pe care Arthur o iubeste atat de mult merita sa-si cunoasca tatal si sa creasca alaturi de el”.
De la accident încoace, de la starea în care nu putea face mai nimic, progresele au ajuns azi să dea cam următorul tablou:
-Arthur reușește să mănînce singur.
-Deși nu poate umbla de unul singur, reușește să stea în picioare, pentru scurt timp, cu ajutor.
-Partea cu vorbitul s-a îmbunătățit simțitor, ultima noastră conversație desfășurîndu-se la telefon, dar asta nepunîndu-mi probleme în a-l înțelege.
Singura partea care nu a fost afectată de necazul cumplit, la Arthur, a rămas cea cu sufletul. Arthur are același suflet mare, de om bun.
Probabil de asta reușește să ne insufle nouă, celor de pe margine, spectatorilor la necazul lui, dorința de a-l ajuta. Și de aceea unii dintre noi n-am abandonat ideea de a-l sprijini în continuare, după puteri. Și poate tot de aceea vă mai îndemn să aruncați, într-un moment de pauză, un ochi pe pagina de facebook „O șansă pentru Arthur, regele, turnul și nebunul nostru”. Și dacă puteți, să-l sprijiniți în continuare (găsiți detaliile acolo). Merită.
PS Iar pentru noi, pentru PMOB-iști, targetul rămîne același, clar: vrem să îl vedem din nou pe terenul de baschet.