Am oprit mașina și-am rămas acolo. Aveam să aflu c-am stat așa, pe loc, cu privirea în gol, 45 de minute. Cît o repriză de fotbal. Nu chiar cît o repriză de-a noastră, a celor care jucam fotbal pe strada asta, pe Ciprian Porumbescu, pentru că repriza noastră dura cîte o jumătate de zi. Am stat pe loc și l-am revăzut, cu ochii minții, pe Iancsi, prietenul meu, în pantaloni scurți și cu părul mare, venind spre casa mea și întrebînd-o pe mama: „Ani neni, Ovi e acasă?”
Am stat pe loc dar timpul, în loc să se oprească și el, a luat-o razna, dar spre trecut.
Vedeam strada asta alb-negru, nu color. O vedeam goală, fără mașini, așa cum era acum o groază de ani în urmă. O vedeam cu pietrele alea ascuțite cu care era pavată, o vedeam cu o cocoașă la mijloc, strîmbă, cu șanțuri pe laturi. O vedeam în mintea mea cum arăta cînd era plouată, atunci cînd copiii mofturoși, puțini cîți erau, ziceau că nu joacă fotbal pentru că alunecă sau, mai rău, pentru că se murdăresc. Și-mi amintesc cum le dădeam noi cîte un picior în fund ăstora cît să-i motivăm, că aveam nevoie să fim la număr.
………………………………………………………………………………………………………..
-Cine are minge?
-Grase, tu stai în poartă…
…………………………………………………………………………………………………………
Și începea distracția. Regula de bază era să intrăm dur, cît se poate de dur, să-i speriem pe fricoși. Se întîmpla să cădem mai rău noi decît ceilalți, dar asta parcă ne plăcea, pentru că la sfîrșitul zilei ne arătam unul altuia vînătăile, zgîrieturile ba chiar și rănile deschise, că se mai întîmpla să avem și din acelea.
Noi jucam de la casa lui Iancsi (care e la numărul 5) încolo, în sus cum ar veni, spre capătul îndepărtat al străzii. Dar totuși se mai întîmpla să ajungă mingea și încoace, spre casa mea (de la numărul 8), și-atunci ne-o lua Gyelan Gyula, un moș antipatic căruia aveam grijă să-i furăm toate fructele din pomi încă de pe vremea cînd erau necoapte. Nu cred că a mîncat bătrînul un fruct copt vreodată sau cel puțin nu știu să se fi întîmplat asta pînă ca eu să mă fi mutat din cartier.
Da…
Unde-am rămas?
Am rămas tot în prima repriză, da, tot în prima repriză a vieții mele din Sinuța, probabil cea mai frumoasă primă repriză pe care am trăit-o…
A fost repriza pe care am cîștigat-o detașat în fața vieții.
Nici nu mai știu scorul, dar îmi amintesc că o bătusem atît de rău încît de-atunci mă tot urmărește, doar-doar și-o lua revanșa…
