Tot tremuram cînd intram pe strada asta, în copilărie. Întotdeauna cînd eram cu tata credeam că ne facem drum pe acolo pentru că vrea să îmi cumpere vreo jucărie. Și-ntradevăr, de-acolo, de la magazinul de jucării de pe 6 Martie am primit cîteva piese de referință ale copilăriei mele.
De-acolo am primit bicicleta Pegas, „ajutat” de care era să și „dau colțul” și un mega-joc de fotbal de masă, cu scripeți care mișcau jucătorii. Era un joc imens, cu picioare, cu care am pierdut cam 50 la sută din timpul liber, cu amicul Iancsi (ceilalți 50 la sută pierzîndu-i pe teren, tot cu el).
De-acolo, de pe 6 Martie, toată lumea își lua televizor. Magazinul de Electrice era chiar vizavi de ăsta, cel de jucării. De la Electricele alea ne-am cumpărat primul televizor din viața noastră de familie. Îi zicea Miraj 4. Alții, mai harnici, aveau deja celebrul Dacia, probabil primul televizor românesc apărut, asta nu știu clar…
Moda, pe-atunci, era să te întrebe lumea așa:
-Mă, tu ai televizor?
-Da.
-Ce telezivor ai?
-Miraj 4, ziceai.
-Și vede bine?
No, întrebarea asta mă amuza tare de tot și continuă să mă amuze cînd îmi amintesc de ea. Cum adică vede bine? Cine, televizorul vede? Mă rog, dar vă spun sincer că așa se întreba…
Practic, una în fața celeilalte, jucăriile și electricele își făceau cu ochiul una alteia, neștiind care-i mai deșteată.
Colțul acela de stradă era magic.
Să poți să intri în ele era deja o realizare iar dacă mai și cumpărai ceva, erai om făcut.
Întotdeauna cînd trec pe acolo mă aștept să-mi cumpere cineva ceva.
Așa am rămas, cu reflexul acesta, că e un colț cu lucruri bune.
