Prima și prima dată vi-l prezint pe invitat, pe domnul Virgil Dobârtă, de meserie pictor. Citez din două surse, nu din trei:
Sursa 1:
„Pictorul clujean redă cu mare acuratete realitatea, preferand peisajele idilice si natura statica. Maiestria sa in aceasta imitare perfecta este definita de surprinderea delicata a celor mai minutioase detalii, precum si a reflexiilor luminii. A absolvit Academia de Arte Vizuale la Cluj in 1991 si a participat la Saloane Judetene ale Uniunii Artistilor Plastici, iar in anul 2000 si la Salonul National de la Bucuresti”. (Pictura, facebook)
Sursa 2:
Pe prispă, cu Gyuri și Gipanu
„Artistul Virgil Dobarta a absolvit Academia de Arte Vizuale ,,Ion Andreescu” Cluj- Napoca, promotia 1991 si devine incepand cu anul 2000 Membru al U.A.P. din Romania, sectia Pictura.
Participa la Saloanele Judetene si Nationale incepand cu 1994 la Cluj-Napoca, Zalau, Bucuresti, avand si prezente internationale in Italia, Franta, Ungaria, Spania, UK, Olanda, S.U.A.
Un artist complex care prin subiectele lucrarilor lui sugereaza un constructivism riguros ce este dublat intotdeauna de intelegerea sensibila a materialului, de un raport bine echilibrat intre clar-obscur, structura si organicitatea formelor care creaza transante reliefari si prezente volumetrice intr-o lumina confortanta, difuza care creaza o atmosfera de mister” (Y love Brașov, cu ocazia unei expoziții de acolo).
Acum să ne concentrăm pe întîmplarea cu el și Cheile Turzii:
Ne-am întîlnit, cum ar veni, să prânzim, adică să mîncăm de-amiaz…, adică v-ați prins. Și cum ideea era să mergem în Vîlcele, la pescăria devenită în ultimii ani celebră, am luat-o la deal, pe Calea Turzii. Și cum astea două seamănă, Calea Turzii cu Cheile Turzii, am luat din mers calea Cheilor Turzii. Nu chiar hodoronc-tronc, ci în urma unei mini-discuții în care domnul pictor și-a amintit că cică ar fi făcut el alpinism în Chei acum 100 de ani și cum că l-ar trage ața într-acolo. Iar eu, cum mi-am amintit instant că acolo mai stă încă o zi amicul meu Mihai Vasile, venit tocmai din București, am legat (ca să nu zic coroborat) cele două chestiuni și-am hotărît: Cheile Turzii să fie, dacă asta se cere!
Ne-am reconfigurat nu doar traseul, așadar, ci și meniul: din pești morți am trecut spre ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiți. Asta am și comandat la fața locului, de cum am ajuns, pentru că Mihai Vasile mai bătea cărările și pe noi ne cam rodea la stomac.
Cei ce făceau cărnurile erau foarte simpatici, o familie din Turda, sigur îi găsiți acolo, pe platou, nu sînt cei din stînga, ci cei din dreapta, cum te uiți spre deal.
Mamă, dar cum erau cefele de porc… Bătute ca un șnițel vienez, cît farfuria au ieșit… (acest detaliu contează, veți vedea la desert…)
Și-am început, militărește, să executăm programul Ceafa. Mai o poveste, mai nu știu ce, pînă a apărut Mihai Vasile, despre care v-am spus ce și cum e el cu Cheile Turzii într-un episod anterior, aici. Practic omul ăsta a scris ghidul montan al Cheilor, deci e printre cele mai avizate persoane din România atunci cînd vine vorba despre acest sector…
Și dau cei doi mîna, îi prezint, se prezintă, și-ncepe o conversație domoală, de munte.
Asta pînă îl apucă pe-al meu pictor să evoce o serie de nume cu care a făcut el alpinism, pe vremuri: Adi Chifa, frații Vana, Bulinel, Bebe Panțoc și poate și alții, al căror nume îmi scapă mie acum…
Și-atunci îl văd pe Mihai Vasile cum îl ia literalmente în brațe pe Gipanu (mă scuzați, pe Virgil Dobârtă), mai să-l pupe (dar asta n-a făcut-o).
Adică, asta ca să înțelegeți și voi: toți acești oameni pomeniți mai sus au devenit istorii ale Cheilor Turzii iar Mihai Vasile i-a cunoscut poate și mai bine decît Dobârtă.
Și-au început apoi poveștile dintre ei doi: cum era cu Adi Chifa, cu frații Vana, cu unul, cu altul, cu rapelul, cu mai nu știu ce, de-ți era mai mare dragul să-i asculți. Derulau, practic, cele mai frumoase momentel ale istoriei acelui loc…
N-am știut ce trebuie să fac eu într-o asemenea situație, așa că am comandat desertul. M-am împrietenit un pic cu doamna din Turda și-am tratat de niște clătite, care altfel nu erau în meniu.
Și-au venit clătitele, și-aici atenție: erau mai mari decît farfuria (v-am spus să fiți atenți atunci, cînd cu ceafa de porc). Și ca să nu iasă din decor, doamna le-a împăturit, că erau cîte două clătite într-o farfurie.
Cei doi mai povesteau în tot acest timp, asta dacă vă întrebați ce făceau pictorul cu montaniardul…
Bun, cum vizita noastră nu putea depăși pauza de masă de 3 ore, am grăbit eu un pic finalul, final ce s-a produs la Gyuri la cabană. Acolo alte povești, dar varianta scurtă, de bot de cal…
O poză, o îmbrățișare, și la drum.
Cam asta a fost. Un iubitor incurabil al muntelui (Mihai Vasile) și un pictor important al acestei țări (Virgil Dobârtă) s-au întîlnit pe-un deal și-au vorbit despre unul dintre cele mai frumoase locuri, despre Cheile Turzii. Un loc pe care amîndoi l-au bătut cu pasul, i-au urcat versanții iar acum îi spun povestea…
1 comment
Un autor în Cheile Turzii, dar nu orice autor, un pictor în Cheile Turzii, dar nu orice pictor, un montaniard în Cheile Turzii, dar nu orice montaniard, s-au întâlnit și-au povestit istorii trăite de ei pe aceste meleaguri. Ce poate fi mai palpitant? N-am fi aflat nimic despre această întâmplare dacă Ovidiu Blag, autorul și nu orice autor, n-ar fi relatat-o cu un talent plin de naturalețe și firesc și cu vorbe alese cu meșteșug, făcându-mă părtașa momentelor plăcute petrecute de cei trei prieteni. Ar fi interesant dacă autorul, într-o viitoare publicație, ne-ar povesti și întâmplările depănate de pictor și iubitorul de munte și drumeții. Mi-aș dori sa citesc mai multe articole scrise de Ovidiu Blag, autor al cărui condei creează rânduri realmente pline de farmec și talent.