Dan Anca. Și atît.

Acum, că Dan Anca a plecat departe, povestea asta mi-e și mai dragă. Și-a deschis atunci sufletul și a rostit vorbe ce te pot impresiona chiar și dacă ai fi de piatră. Mă bucur că am stat în preajma lui și că am avut destul de multe povești ca și asta, povești pe care n-o să le uit niciodată.

 

Ţânţare, banii‑s în iarbă!

Acesta era îndemnul preferat al antrenorului Dan Anca, iar treaba cu ţânţarii era una ce ţinea de dragostea lui pentru tinerii jucători pe care îi îngrijea precum grădinarul florile.

Dan Anca poate concura la postul de cel mai iubit U‑ist din toate timpurile.

De fapt, dacă are vreunul dintre voi curiozitatea să ajungă într‑o zi la mormântul său, sunt sigur că va vedea acolo un buchet de flori proaspete iar pe cruce un fular cu U. Şi asta pentru că suporterii nu‑l vor uita niciodată.

Nu ştiu ce avea Nini, dar avea ceva greu de exprimat: poate, într‑un cuvânt scris aşa, fără să stau să judec prea mult, i‑aş spune bunătate.

El a fost mereu pelerină de vreme rea pentru U, până se găsea un antrenor titular

Eu aş spune altfel: când lucrurile mergeau greu, aveai nevoie de mângâierea unui U‑ist adevărat, de alinare, de speranţă. Şi atunci apărea Nini, se înhăma la muncă, vorbea în stilul lui şugubăţ, îşi lua eternul său costum de blugi şi se împărţea între şcoala unde preda şi stadion.

La sală, unde am jucat cu el în echipă, m‑a fascinat. O zi în care nu venea Dan Anca era o zi pierdută. Noroc că venea destul de des. Mă uitam cum îşi bandaja picioarele, înainte de fiecare meci, cu meticulozitate, acoperindu‑şi urmele de crampoane pe care le‑a încasat în decursul unei cariere îndelungate.

Îl admiram pentru eleganţa din teren, pentru săritura sa la cap frumoasă, pentru calmul aparent pe care îl afişa, asta în pofida unui angajament total, chiar dacă meciurile noastre erau departe de încleştările cu care fusese el obişnuit.

Îmi plăcea apoi să‑l văd şi la repriza a treia.

Începea invariabil cu o ţigară în vestiar: în ultima vreme fuma nişte ţigări negre, habar nu am cum le spune.

Nu se înghesuia niciodată printre primii, la duş. El trăgea un fum‑două, şi‑apoi mai vedea …

La fel cum se întâmpla înainte de meci, cu bandajatul acela îndelung, aşa avea nevoie de un respiro şi după partidă, din motive doar de el ştiute …

I‑a murit copilul când i‑a fost lumea mai dragă, a avut necazuri multe, dar a stat aproape de soţia sa, de Floarea Anca (şi ea o sportivă excelentă, baschetbalistă), s‑au simţit bine împreună, le stătea bine la braţ, au avut o căsnicie frumoasă.

Dan Anca a ţinut departe de ochii opiniei publice neca­zurile sale şi a transformat durerea din sufletul său în bucu­rie pentru alţii.

Pentru că ăsta a fost Dan Anca: un om bun.

• · ·

07.01.1947‑ 20.10.2005

Zodia: Capricorn

Înălţime: 1,82 m

Studii:

• Liceul nr. 2 – Turda
• Liceul „G. Bariţiu” Cluj – absolvit în 1965
• Institutul Pedagogic – 3 ani – absolvit în 1972
• Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Cluj, promoţia 1998.

 

Activitate sportivă:

• campion naţional de juniori – 1965
• campion naţional universitar cu centrul Cluj – 1971 (an­tre­­nor prof. Neţa, coechipieri Lică, Butuza, Mihăilă, Paul Popa, Maja, Voroneanu)
• câştigător al Cupei României cu „U” Cluj – ediţia 1964‑ 1965 şi participant în Cupa Cupelor, ediţia 1965‑1966, unde în turul 2 „U” pierde 0‑2, 0‑4 în faţa echipei Atletico Madrid
• locul 3 în campionatul 1971‑1972 şi participant în Cupa UEFA cu „U” Cluj, care pierde în primul tur în faţa lui Levski Spartak Sofia, în prelungiri, după un meci de infarct: 4‑1 la Cluj, 1‑4 la Sofia
• campion european cu echipa studenţească a României – 1972 (Constanţa), care a învins în finală Germania cu 2‑1 (printre coechipierii lui de atunci erau Oblemenco, Mircea Sandu, Niculescu, Velea, Cornel Dinu, Pexa, Mihăilă)
• participant la încă 2 ediţii de Campionat European Stu­denţesc: Spania 1965‑ locul 3 şi Iugoslavia 1969 – locul 4.
• are peste 50 de selecţii în naţionala României de juniori
• are peste 30 de selecţii în naţionala României de tineret
• selecţionat de 9 ori în echipa naţională de seniori a României
• a jucat contra Olandei care îi avea în echipă pe celebrii Cruyff, van Hanegem şi Neeskens
• a jucat de 2 ori contra Iugoslaviei care îi avea în echipă pe Geaici şi Petcovici
• a jucat, la 15.01.1969, contra Angliei, pe „Wembley”, scor 1‑1, unde a făcut un meci istoric, avându‑l ca adversar direct pe celebrul Bobby Charlton
• celelalte meciuri la nivel de naţionale „A” au fost cele con­tra Rusiei, Finlandei, Albaniei şi Cehoslovaciei (de 2 ori)
• a evoluat sub culorile echipelor Chimia Turda (1959‑ 1964), Unirea Dej (doar 4 luni, în timpul armatei) şi Universitatea Cluj (1964‑1980)
• are la activ 318 meciuri disputate în Divizia A, toate cu „U” Cluj
• a jucat peste 60 de meciuri în Divizia B

 

Activitate profesională:

• profesor de educaţie fizică şi sport la diferite licee din Cluj (1972‑1980)
• antrenor la „U” Cluj din 1980 până la mijlocul anilor ’90, alternând între copii, juniori şi seniori.
• vice‑preşedinte la „U” Cluj (1991‑1998)
• director tehnic la „U” Cluj (1998‑1999)
• profesor la CSS Viitorul Cluj din 1999
• maestru al sportului din 1981
• antrenor categoria II din 1981
• antrenor categoria I din 1997
• ca antrenor principal, cea mai bună performanţă este atingerea semifinalei Cupei României cu „U” Cluj în 1994 (meci pierdut împotriva echipei Gloria Bistriţa) şi turul campionatului 1996‑1997, când echipa sa a fost singura din Divizia A, care nu a pierdut în primele 8 etape
• a format la Centrul de Copii şi Juniori fotbalişti, care s‑au afirmat mai apoi ca certe valori, cum ar fi: Corujan, Radu Sabo, Şimon, Roman, Sărmăşan, Liviu Mihai, Ghenţi.

În sport, ca în viaţă, doar alb şi negru…

Dacă fotbalul ar fi materie de liceu, atunci lecţia despre Dan Anca ar fi obligatorie pentru bacalaureat. Viaţa acestui om a fost atât de densă în trăiri, satisfacţii şi decepţii de­opotrivă, încât ele s‑ar putea constitui în tot atâtea exemple pentru cei care urmează să ia viaţa în piept.

Dan Anca a fost cel care a cunoscut secretul supravieţui­rii, a fost stăpânul propriului său destin şi deţinătorul unui caracter exemplar. Cine nu şi‑a intersectat măcar o dată pa­şii cu cei ai lui Dan Anca, cine nu a schimbat măcar o vorbă cu el, cine nu îi cunoaşte cariera de fotbalist sau nici măcar nu a auzit de el, acela se poate considera un nefericit. Puţini clujeni sunt însă în această situaţie.

Lăsându‑şi orgoliile la o parte, de fiecare dată când a fost solicitat, el a sărit în ajutorul „Universităţii” Cluj, fă­cându‑şi datoria în timp ca jucător, antrenor sau conducător de club. Prin conduita sa ireproşabilă, de‑a lungul unei carie­re de invidiat, el a demonstrat o dragoste fără de mar­gini pentru sport şi pentru clubul care l‑a lansat în fotbalul mare.

Dacă de cele mai multe ori imaginea sa a fost reliefată în principal datorită istoricului meci de pe „Wembley”, noi vom încerca o abordare mai nuanţată a activităţii acestui simbol al fotbalului clujean în toată complexitatea ei. Apogeul carie­rei sale a fost, într‑adevăr, legat de prezenţa sa pe celebra arenă londoneză, dar Dan Anca, cel din conştiinţa noastră, a iubitorilor de sport, înseamnă mult mai mult.

Am avut ocazia să îl văd jucând în anii ’80 şi am fost mereu impresionat de constanţa din jocul său.

În vara lui 1967, la proaspăt denumita Universitatea Cluj, fosta „Ştiinţa”, a ajuns antrenorul Constantin Teaşcă. Un nonconformist prin excelenţă, dar şi un „meseriaş” de marcă, acesta şi‑a pus amprenta pe fotbalul clujean, dar şi pe cel naţional. Ideile sale novatoare, de multe ori de neînţeles pen­tru unii, s‑au materializat totuşi prin rezultate bune. Dato­rită unui cumul de calităţi incontestabile pe care le deţinea, este şi astăzi considerat unul dintre cei mai dotaţi tehnicieni din istoria fotbalului românesc. Pentru că era deja deţină­torul unei experienţe vaste în munca din provincie, lucrând anterior la Bacău şi Iaşi, el a ştiut să promoveze la loturile naţionale şi fotbalişti aparţinând acestor zone, contribuind în acest fel la sporirea concurenţei şi „spărgând” monopolul în materie pe care îl deţineau echipierii cluburilor Steaua şi Dinamo Bucureşti. Aşa s‑a întâmplat şi în periplul său de la Cluj, unde după ce a făcut puţină „curăţenie” în stilul său propriu, a purces într‑o muncă asiduă, concretizată prin vic­to­rii „istorice” în campionat şi propulsarea unor jucători clujeni spre loturile naţionale. Unul dintre fotbaliştii care a beneficiat din plin de atenţia lui Constantin Teaşcă a fost Dan Anca.

Fotbalul clujean este indisolubil legat de simbolul pe care Clubul Universitatea l‑a reprezentat de‑a lungul anilor. Dan Anca a fost, la rândul său, un fotbalist exponenţial al acestui club, un sportiv care a impresionat prin valoare, am­bi­ţie, putere de luptă şi longevitate pe gazon. De asemenea, el a rămas în memoria afectivă a iubitorilor de fotbal din Cluj şi prin prezenţa sa remarcabilă într‑un meci Anglia‑România, disputat în 1969 şi încheiat la egalitate, 1‑1. Legat de acest episod, îmi amintesc un material TV realizat de Ionel Banu, în care acesta spunea la un moment dat: „Din partea noastră, a clujenilor, arena londoneză se poate demola, pentru că un reprezentant al nostru, Dan Anca, a jucat pe iarba acestui adevărat templu al fotbalului.”

Fără să facă mult „zgomot”, cu discreţia şi modestia pro­prie adevăratelor caractere, Dan Anca şi‑a câştigat un loc special în inima iubitorilor de sport din Cluj. Pentru cei care l‑au văzut jucând pe gazon, cu alergarea sa atipică, cu „vâna“ pe care o avea în contactele cu adversarii direcţi, cu pasele sale elegante sau golurile adeseori decisive, parfumul acelor vremuri reînvie. Nu ştiu cât de mulţi prieteni avea Dan Anca, dar sunt sigur că, datorită felului său de a fi, cinstit până la absurd, nu putea avea duşmani. Ne bucurăm că am fost con­tem­porani cu acest om, că am putut să‑l salutăm, să schim­băm cu el câteva vorbe.

Viaţa sa, dedicată aproape în întregime „zeului fotbal”, a fost un exemplu de verticalitate, iar pentru asta merită toată recunoştinţa şi respectul nostru.

• · ·

 

– Domnule Dan Anca, cum aţi debutat în carieră?

− Dragostea pentru fotbal era, în familia mea, extrem de mare. Tatăl meu era nelipsit de la meciurile echipelor tur­dene, iar fratele meu mai mare juca şi el fotbal. N‑am avut încotro, cum s‑ar spune, pentru că toată ziua, în casa noas­tră, fotbalul era prezent. În plus, de la prima întâlnire cu mingea se pare că am demonstrat aptitudini pentru acest sport. Tehnica mea era, pe la 12 ani, foarte bună, aşa că am „sărit” în ochii celor de la A.S. Chimia Turda, o echipă de „regiune”, cum se spunea pe atunci. Ţin minte că am de­butat la echipa mare la 14 ani pe bază de certificat medical, care atesta că pot face faţă din punct de vedere fizic la o astfel de solicitare. Tatăl meu era în culmea fericirii, pentru că îşi putea vedea amândoi fiii jucând fotbal. Fratele meu evolua la rivala Cimentul Turda, aşa că vă daţi seama ce bucurie era în familia mea la derby‑urile locale. Încă din 1963 am fost selec­ţionat în „naţionala” de juniori a României, grupa celor născuţi în 1945, dintre coechipieri putând să‑i amintesc pe Lucescu, Ţarălungă sau Remus Vlad. Pentru că mi‑am făcut bine treaba, am fost repede reperat de reprezentanţii „Univer­si­tăţii” Cluj, echipă care pe vremea aceea îşi trimitea destul de des „spioni” în oraşele mici, în căutarea unor tineri talentaţi. Lucrurile s‑au desfăşurat atât de repede, încât într‑o bună zi – era în 1964 – ne‑am trezit la uşă cu dr. Luca şi dr. Ioanete, doi dintre „monştrii sacri” ai „Universităţii” Cluj, alături de o autori­tate locală în materie de fotbal, dr. Iubu (din Turda). Acest „trio” venise cu misiunea de a‑i convinge pe ai mei să îşi dea acordul pentru trecerea mea la echipa din Cluj. Pentru că toată lumea admira „Ştiinţa” şi a evolua sub culorile acestei echipe era un mare privilegiu, părinţii mei şi‑au dat acordul, mai ales că şi fratele meu era deja student la Cluj. Mi‑am continuat studiile la Liceul „Bariţiu”, masa o luam în „Haşdeu”, iar cazarea ne era asigu­rată la Liceul Economic.

 

 

M‑am integrat foarte repede în atmosfera acestui club şi am debutat în 1964 la echipa mare, într‑un meci cu „Poli” Iaşi, scor 1‑3, din chiar prima etapă. Am jucat doar 32 de minute, iar, mai apoi, doar 8 meciuri din totalul celorlalte etape din campionat. Postul pe care am fost folosit, cel de stoper, era pe vremea aceea „amanetat” de dr. Georgescu, un titular de drept. Cu toate acestea nu am dezarmat, mi‑am continuat munca la tineret, iar în paralel pe cea de la lotul naţional de juniori (antrenor Gheorghe Ola). Colegii mei de la lotul naţional erau fotbalişti, care mai apoi vor ajunge, mulţi dintre ei, în vârful piramidei sportive (Coman, Ionescu, Vigu, Cornel Dinu, Incze IV, Dumitrache, Oprişan, D. Manea). Poate că debutul mai slab în Divizia A a avut darul de a mă ambi­ţiona, de a‑mi continua antrenamentele cu o dorinţă mai aprigă de revanşă. Dacă rememorăm împreună echipa de atunci a „Ştiinţei”, parcă înţeleg de ce nu am reuşit să mă impun „din prima”, atât de valoroasă era: Moguţ (Kurucz) – Marcu, Georgescu, Grăjdeanu, R. Cîmpeanu – Al. Vasile, Suciu – Ivansuc, Neşu, Adam, Szabo (M. Bretan).

− În campionatul 1965‑1966 aţi fost mai mult can­tonat la Complexul „23 August” din Capitală, la lotul na­ţio­nal de juniori care se pregătea pentru calificări, dar totuşi nu aţi ratat câteva evenimente notabile…

− Aveţi dreptate. În primul rând trebuie să spun că în 1965 am dat examen la „Medicină” în Cluj, nu am intrat, aşa că am ajuns tocmai la Galaţi, unde am intrat la „Chimie Industrială”, facultate „la modă” printre fotbaliştii acelei pe­rioade.

A mai fost apoi întâlnirea providenţială cu idolul fotba­lu­lui mondial Ferenc Puskas, care a avut loc cu ocazia meciu­lui din cadrul Cupei Cupelor între „Ştiinţa” Cluj şi Atletico Madrid, dublă manşă disputată la 17.11 şi 15.12.1965. Puskas a jucat de 84 de ori pentru Ungaria, marcând 83 de goluri şi de 4 ori pentru Spania. A fost campion olimpic în 1952 şi vicecampion al lumii în 1954, cu naţionala Ungariei. A jucat în Spania la Real Madrid, cu care a câştigat 3 ediţii ale Cupei Campionilor Europeni şi o Cupă Intercontinentală.

Într‑un meci decisiv pentru calificarea echipei de juniori a României la Campionatul European, am pierdut meciul cu Rusia, dar nu în teren, unde a fost 1‑1 după o dublă manşă, ci la tragerea la sorţi efectuată prin aruncarea cu banul. În acea vreme, acest tip de departajare era unul des uzitat. M‑a încercat un mare regret, mai ales că îmi petrecusem un an întreg în cantonamente, pentru a pregăti cum se cuvine această campanie de calificare, iar în meciul cu Rusia am fost autorul golului.

După aceasta partida am revenit la Cluj, unde am jucat meci de meci, câştigându‑mi definitiv tricoul de titular. În 1966 am intrat la „Medicină”, visul meu dintotdeauna deve­nind realitate.

− În iarna lui 1967 aţi fost cu lotul naţional de tine­ret (antrenor Cornel Drăguşin) într‑un turneu în Africa, timp de 5 săptămâni. Ştiu că în afară de impactul cu un fotbal care de‑abia păşea în lume sau clima cu care nu eraţi deloc obişnuit, aveţi şi câteva amintiri picante, legate în principal de „prestaţia” lui Necula Răducanu.

− Da, Rică era o figură încă de pe atunci. Ţin minte că îi scria mereu mamei sale, dar cu destulă stângăcie. De exem­plu, într‑una dintre vederile pe care le‑a expediat de pe malul Oceanului Atlantic, el a scris: „Salutări de pe malul Oceanului Congo”, făcând o confuzie pe care toată lumea, în afară de el, a sesizat‑o. O altă „fază” memorabilă a făcut‑o într‑o altă epistolă, adresată tot către mama sa, unde ca să nu îşi mai pună mintea la contribuţie, a decis să copieze fidel vederea pe care colegul nostru de cameră, Pîlcă, o scrisese deja. Ea suna cam aşa: „Îţi trimit cu drag cele mai bune gânduri din Africa. Stau în cameră cu Răducanu şi Anca, totul este foarte bine… ș.a.m.d.”. Cu greu a înţeles de ce ne amuzam atât de copios, de‑abia când i‑am explicat că nu poate să locuiască în cameră cu el însuşi şi cu Anca.

– „Era” Teaşcă a făcut posibilă ascensiunea dumnea­voastră la lotul naţional de seniori. Cum a debutat dl. Constantin Teaşcă, poreclit „Piticu’”, pe banca tehnică a „Universităţii”, în 1967?

− În prima fază, a dirijat o serie de jucători spre alte echipe. Au ajuns la C.F.R. Cluj mari sportivi, precum Ţegean, M. Bretan, Szoke, iar la „Medicina” Cluj: Costin; Szabo, Al. Vasile, iar după perioada de pregătiri a renunţat chiar şi la Petru Emil şi Ivansuc (ajuns la ISC Turzii). Dintre veterani rămăseseră R. Cîmpeanu, Ringheanu, Adam şi Neşu, toţi născuţi în jurul anului 1940. Urma apoi tronsonul „tineret”, reprezentat de Musteţea, Lica, Mihăilă, Creţu, Fanea Lazăr, Codrea, Şoptereanu, Uţu Moldovan. Între aceste două catego­rii mă situam eu, care ca vârstă eram mult mai aproape de cei tineri, dar apucasem totuşi să joc aproape trei ani şi lân­gă cei consacraţi. Teaşcă a dat un suflu nou echipei, institu­ind reguli dure, în cadrul cărora cele două antrenamente pe zi deveniseră obligatorii. Promovând un regim profesionist în tot ceea ce întreprindea, el a reuşit să ne mobilizeze în aşa fel încât aderam necondiţionat la ideile sale, simţindu‑ne mereu motivaţi. Emulaţia şi spiritul concurenţial pe care ni l‑a insuflat a făcut ca mulţi dintre noi să aspire la loturile naţio­nale, lucru cvasiinterzis până atunci fotbaliştilor clujeni.

De prezenţa lui Teaşcă la Cluj se leagă şi o serie de mă­suri care au dus la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Dintre acestea se pot enumera aici paturile pliante din ca­bine, instalaţia de ozonificare, sauna, bazinul şi alte facilităţi, de care până atunci nu beneficiasem. Bineînţeles că toate aceste realizări au fost posibile şi datorită domnului Titus Lucaciu, un om cu nişte calităţi manageriale de invidiat.

În acea perioadă, Teaşcă era antrenor coordonator al tuturor loturilor României şi poate că acesta a fost norocul meu, pentru că m‑am trezit convocat la lotul mare, unde am şi debutat într‑un meci contra Israelului (titulatura repre­zentativelor era Bucureşti contra Tel‑Aviv). Am câştigat cu 2‑1, fiind coleg în linia de mijloc cu Radu Nunweiller şi Cornel Dinu. Dintre ceilalţi coechipieri îi pot aminti pe Barbu, Oblemenco, Kiss, Strâmbeanu, Marcu.

Voi insista puţin asupra modului în care acest mare an­tre­nor a influenţat pozitiv fotbalul românesc din acea vreme, subliniind că, datorită faptului că a lucrat şi în provincie, el a adus în prim‑planul loturilor naţionale jucători deosebit de valoroşi, care aveau să se impună mai apoi şi pe arena inter­naţională. Astfel au apărut un Domide, un Dembrovschi care, fără „ochiul” avizat al acestui mare tehnician, ar fi rămas probabil în afara lotului naţional.

Revenind la persoana mea, pot spune că, imediat după acel fericit debut, a venit şi cel mai sumbru episod din viaţa mea de sportiv, cel constituit de o accidentare teribilă, sur­venită la un meci de campionat, în octombrie 1967, când m‑am ciocnit cu colegul meu de echipă, Creţu.

− Atunci aţi reuşit să vă reveniţi miraculos, deşi pu­ţini vă mai dădeau şanse de a mai intra vreodată pe un teren de fotbal.

− Da, o iarnă întreagă a durat recuperarea, iar după circa 6 luni am revenit în prima echipă a „Universităţii”. După încă 6 luni am redebutat la lotul naţional al României, realizând unul dintre cele mai spectaculoase „come‑back‑ uri” din fotbalul acelor ani. Ţin minte că alergam frecvent până în Dealul Feleacului şi înapoi, muncind zilnic pentru refacerea condiţiei fizice. După ce am fost folosit ca fundaş dreapta în prima perioadă Teaşcă, câştigându‑mi chiar porecla de Fachetti II, în cea de‑a doua, după revenirea la lotul naţional, am fost utilizat în linia de mijloc.

În campionatul 1967‑1968 am obţinut, cu Teaşcă la „timo­na” echipei clujene, victorii memorabile, precum 4‑2 contra lui Dinamo la Bucureşti (Adam înscriind toate cele 4 goluri) şi 5‑0 la Cluj (Adam 3 goluri). Echipa Dinamo juca în componenţa: Datcu – Popa, Stoenescu, Dinu, Ştefan – Gergely, Sălceanu Pîrcălab (Lucescu), Naghi, Dumitrache, Haidu, adică numai vedete una şi una. Echipa noastră la acel meci a fost: Ringheanu – Codrea, Pexa, Neşu, Creţu – Anca, Anghelescu – Musteţea, Oprea, Adam, Coman. Nu lipseau din teren nici alţi jucători pe care Teaşcă ştia să îi rotească în funcţie de tactica care trebuia abordată la fiecare meci în parte. Astfel că „U” avea în permanenţă posturile de titular dublate, oricare dintre noi putându‑ne suplini unul pe celălalt. Portarii erau Ringheanu, Moldovan şi Ştefan. Fundaşii, fie că se numeau Codrea, Pexa, Cîmpeanu, Solomon, Şoptereanu sau Poraczki, dădeau acelaşi bun randament.

Linia de mijloc îi cuprindea în lot pe Stâncel, Anca, Anghe­lescu, Mureşan, Mocanu, Penzes. Atacul era repre­zentat de Uifăleanu, Mihăilă, Musteţea, Oprea, Popa, Buzgău, Adam, Coman, Munteanu I, Barbu, cu toţii buni realizatori. Eram o echipă bine articulată, frumoasă, care cel puţin pe teren propriu era greu de învins.

După turul campionatului 1968‑1969, Teaşcă a plecat, iar echipa condusă de A. Sepci a terminat pe locul 8. Campio­natul 1969‑1970, cu antrenorul Ştefan Cîrjan la conducere, „U” îl încheie pe locul 11. În tot acest timp, am reintrat în vederile selecţionerului echipei naţionale, Angelo Niculescu, care m‑a solicitat la multe acţiuni ale lotului României. În perioada 1968‑1973, cu mici inter­mitenţe, am făcut parte din lotul naţional, participând la meciuri amicale, precum şi la campanii de calificare pentru campionate mondiale şi euro­pene.

− Am ajuns la momentul „Wembley“, era 15 ianuarie 1969 şi aţi disputat partida vieţii, în compania reduta­bilei echipe a Angliei, la acea oră campioană mondială „en‑titre”. Cum a fost?

− În primul moment, cel în care am verificat starea gazo­nului, în tribune erau circa 2.000 de spectatori. Am fost impresionat de toate dotările de la stadion, cu lifturi, săli de recepţie, vestiare ultradotate, utilităţi care erau parcă des­prin­se din suprareal. La intrarea propriu‑zisă pe câmpul de joc am amuţit. Într‑o „nocturnă” perfectă am auzit din 90.000 de piepturi îndemnul „England, England!” şi nu ne venea să credem că am ajuns în acel „vulcan”, care clocotea la fiecare atingere a mingii de către favoriţii lor. Indicaţiile pe care le primeam de pe margine se pierdeau în acel va­carm, astfel că a trebuit să facem faţă cum ne‑am priceput noi mai bine situaţiei. Stilul de joc propriu englezilor, despre care doar auzisem, l‑am trăit în acel meci pe propria noastră piele, şi pot să vă spun că nu ne‑a fost deloc uşor. După ce am primit un gol „clasic”, în urma unui corner executat de Bobby Charlton şi finalizat de către fratele său Jacky Charlton, ne‑am trezit după pauză şi am egalat prin golul lui Dumitrache din penalty. Asediul la care am fost apoi supuşi a fost fantastic, dar apărătorii noştri au rezistat eroic. Aveam senzaţia că meciul nu se va mai termina niciodată, aşa încât după fluierul de final încă nu realizam că reuşisem unul dintre rezultatele de referinţă ale României.

Importanţa acestui rezultat de egalitate, în urma unui joc bun, era cu atât mai relevantă cu cât el venea după o serie mai puţin reuşită a lotului României. Acel meci a avut darul de a reda în sânul echipei încrederea atât de necesară în abordarea obiectivului îndrăzneţ din acea vreme, şi anume calificarea la turneul final al Campionatului Mondial din Mexic 1970. Am demonstrat că putem să ne apărăm şansele în cel mai corect mod, lucru de altfel foarte apreciat de către tot anturajul echipei Angliei, patria fair‑play‑ului. Dacă judecăm lucrurile în ansamblul lor, ne putem da seama că atunci când, în grupa de la turneul final am jucat din nou contra lor, ne ştiau şi ei puţin de frică. De aseme­nea, şi pro­fesorul Angelo Niculescu şi‑a putut contura, în urma acestui meci, un nucleu de fotbalişti pe care se putea baza. Pe acest „schelet”, continuând politica de atragere în „familia” lotului reprezentativ şi jucători din provincie, s‑a format un lot omo­gen, care era extrem de unit şi solidar în tot ceea ce între­prin­dea. Probabil că şi sărăcia din care proveneam majori­tatea a fost o cauză a luptei noastre, a ambiţiei prin care vroiam să ne depăşim condiţia.

Lucescu, Dobrin şi alţii au început fotbalul pe maidane, desculţi şi cu haine cârpite, dar au răzbit graţie unei mobili­zări exemplare, neuitând niciodată de unde au plecat.

Fotbalul românesc din acea perioadă a avut foarte mult de câştigat în urma prestaţiei bune a „naţionalei”, şi pentru că fotbaliştii din provincie care ne întorceam la echipele noastre de club eram modele pentru coechipierii noştri. Ei doreau să ne egaleze performanţele, astfel că starea de emu­la­ţie care se crea în jurul nostru era una extrem de benefică pentru toată lumea. Aşa au făcut pasul spre loturile naţiona­le şi o serie de fotbalişti de la „U” precum Ştefan, Creţu, Uifăleanu sau Mureşan. Nu întâmplător Argeşul, Ploieştiul şi UTA au ieşit în acei ani campioane, Bacăul, Braşovul sau Clujul erau printre protagoniste. Provincia se trezise, dorea performanţe şi avea unii jucători care trăgeau restul echipei după ei. Iată spre exemplu cum arăta echipa ideală a cam­pio­na­tului 72‑73, formată aproape în totalitate din jucători din afara Bucureştiului: Adamache (Braşov) – Tănăsescu (Sportul Studenţesc Bucureşti), Lupu (CFR Cluj), Georgevici (CSM Resiţa), Vlad (FC Argeş) – Popovici (UTA), Anca (“U”), Nunweiller VI (Dinamo Bucu­reşti) – Troi (FC Argeş), Mulţescu (Jiul Petroşani), Mureşan (ASA Tg.‑Mureş).

Îmi face plăcere să amintesc structura lotului naţional din perioada anilor `68‑`73. Erau reprezentanţii „vechii gărzi”, precum Hălmăgeanu, Dan Coe, Ghergheli, care aveau între 29 şi 31 de ani. Eram apoi cei care aveam între 23 şi 25 de ani, aici îi pot enumera pe Vornea, Sătmăreanu, Boc, Mocanu, Deleanu, Dinu, R. Nunweiller, Dobrin, Lucescu, Dembrovschi, Domide, Dumitrache sau Neagu, iar mai târziu au apărut cei născuţi în 1949‑1950 sau mai tineri, de aici remarcându‑se Gigi Tătaru, Dumitru, Iordănescu, Antonescu, Dobrău.

Tot în acei ani a început şi o campanie în care autori­tăţile au început să „dea drumul” în străinătate unor fotba­lişti care nu mai erau la prima tinereţe. Aşa au putut pleca Ionescu şi Ghergheli în Germania, Pîrcălab în Franţa, Cernăianu, Datcu sau Nelu Nunweiller în Turcia.

Vreau să subliniez că acea perioadă a fost una de refe­rinţă în fotbalul românesc, efervescentă, plină de mutaţii im­por­­tante în modul de a gândi performanţa, o perioadă cu rezultate bune, realizate de o generaţie de fotbalişti extrem de talentaţi. De asemenea, campionatul intern era palpitant, cu meciuri dintre cele mai spectaculoase, cu un public numeros şi încântat de ceea ce vedea pe gazon.

− Înţeleg că, după 1973, lucrurile s‑au schimbat pu­ţin, intrând în zona cenuşiului, de care nu vă leagă foar­te multe amintiri plăcute.

− Aşa este. După ce am ieşit din vederile selecţionerilor lotului naţional a început un uşor recul şi la echipa mea de club. La Universitatea Cluj are loc un schimb de generaţii care şi‑a pus amprenta asupra rezultatelor. În campionatul 1975‑1976 am retrogradat, iar revenirea pe prima scenă s‑a produs de abia în 1978‑1979. Cu Penita Moldoveanu – prin­cipal şi Teodor Pop – secund, echipa îşi păstrează în acel an locul în Divizia A. După două etape din returul campiona­tului 1979‑1980, Teodor Pop pleacă, vine Gigi Staicu prin­cipal, iar secund sunt cooptat eu. Atunci, în martie 1980, m‑am decis să mă retrag de pe gazon, după 16 ani petrecuţi sub culorile „Universităţii”. În acel an, lotul nostru avea urmă­toarea com­po­nenţă: Moldovan, Lăză­reanu, L. Mihai, Ciocan, Dobrău, Moş, Bagiu, I. Mureşan, Boca, Pop Florin, Poraczki, Răduţă, Suciu, Manu, Ţiglariu, Tim Cîmpeanu, Popa, Vidican, Dobrotă, Florescu, Batacliu, A. Mureşan.

Din 1981 mi‑am început munca la Centrul de Copii şi Juniori, până în 1988, unde m‑am ocupat de descoperirea şi creşterea unor tinere talente. Între timp, la echipa mare s‑au perindat antrenori precum Angelo Niculescu, Constantin Ardeleanu şi Remus Vlad. Sunt promovaţi la echipă fotbalişti de valoare, precum Muzsnay, Meszaros, Iasko sau Pojar, cu toţii componenţi ai lotului naţional de tineret.

În 1988 la echipă vine Cornel Dinu, şi o dată cu el jucă­tori precum Prunea, Dochia, Movilă, Bacos. Am fost solicitat ca secund, iar după plecarea lui Dinu, în noiembrie 1989, am rămas principal.

− În anul 1990, aţi ales din nou munca la Centrul de Copii şi Juniori. Cum au decurs lucrurile în continuare?

− Aşa este, până în noiembrie 1991, când am fost numit vicepreşedinte la „F.C. Universitatea“, am muncit la acest cen­tru, unde eu m‑am simţit întotdeauna bine, alături de tinere talente pe care am încercat să le modelez şi să le canalizez spre adevărata performanţă. Între timp, pe banca tehnică a echipei mari s‑au perindat Ştefan Sameş şi Vasile Iordache, apariţii meteorice, care nu au reuşit mare lucru. M‑am nu­mă­rat printre membrii fondatori ai F.C „U”, al cărui preşe­dinte era domnul Sorin Bagiu. Cu Ioan Sdrobiş la „timo­nă”, s‑a reuşit promovarea, iar în campionatul 1992‑1993 şi trei luni din cel 1993‑1994, noul antrenor s‑a numit Remus Vlad. După plecarea sa, am fost solicitat să preiau echipa şi am făcut‑o cu mare plăcere. Am reuşit să ajungem în semi­finala „Cupei României”, performanţă cu care „U” nu prea cochetase în anii anteriori, dar am fost eliminaţi, din păcate, de către Gloria Bistriţa.

A fost apoi rândul lui Ioan Andone să preia echipa, pe care a dus‑o până în campionatul 1995‑1996, dar după ace­leaşi „clasice” trei luni părăseşte „corabia”. Astfel că, din sep­tem­brie 1995, am revenit în postura de antrenor principal. A fost un moment delicat, băieţii erau debusolaţi, aşa că a tre­buit să mă pun serios pe treabă, pentru a le readuce încre­derea în propriile forţe. Am pus pe roate un mecanism care a funcţionat bine, cu jucători precum Cioloboc, Grigoraş, Brătianu II, Bănceu, Mariş, Şandru, Jula, Falub.

Începutul de campionat 1996‑1997, care m‑a găsit din nou în calitatea de antrenor principal, a fost unul de excepţie. După 8 etape eram singura echipă din Divizia A care nu cu­nos­cuse gustul înfrângerii şi cei mai înfocaţi dintre suporteri ne şi vedeau în cupele europene. Nu a fost să fie aşa, pentru că au avut grijă alţii să dărâme ceea ce părea să fie un edificiu solid, pe cale să aducă „Universităţii” stabilitate şi continuitate în rezultate. Contestatarii preşedintelui Bagiu, presa şi o anume conjunctură pe care nu doresc acum să o fac publică, au determinat întreruperea unei perioade faste, dătătoare de speranţe.

Ce a urmat se ştie, în câţiva ani echipa reuşind „perfor­manţa“ de a ajunge în Divizia C. Dar până la această degrin­goladă, pe la „U” s‑au mai perindat pe banca tehnică antre­nori precum Coca sau Ţălnar, iar preşedinte de club a fost învestit Remus Vlad. Campionatul 1998‑1999 îl găseşte „prin­cipal” pe Tibi Poraczki, eu sunt numit director tehnic, iar la final echipa retrogradează. Despre ceea ce a urmat nu doresc să discutăm, pot spune doar că din 1999 m‑am întors într‑un alt loc drag mie, adică în învăţământ.

− Am să vă rog să vorbiţi despre ce au însemnat aceşti 35 de ani în care aţi fost trup şi suflet, la bine şi la greu, alături de Clubul „Universitatea” Cluj?

− De fiecare dată când vorbesc despre acest club, trăiesc un sentiment de emoţie pe care nu mi‑l pot explica. Îmi revin în memorie marile personalităţi ale sportului clujean, antrenorii pe care i‑am avut de‑a lungul timpului, colegii de echipă şi toţi prietenii adevăraţi ai lui „U”. Gândurile mele cele mai bune vor fi mereu legate de fotbal şi de acest club fascinant, care m‑a desăvârşit ca om şi care m‑a lansat într‑o carieră atât de frumoasă. În aceşti 35 de ani în care am „res­pirat” alături de „U”, am avut nenumărate satisfacţii, dar şi decepţii pe măsură. Nu se putea altfel, pentru că Universitatea Cluj a trăit întot­deau­na periculos, a fost o echipă de entuzi­aşti, de boemi, dar şi de oameni mândri, oneşti şi devotaţi culorilor alb‑negre. Acest oarecum ciudat amalgam este însă reflectarea vieţii însăşi, cu bune şi rele deopotrivă. Am trăit cei mai frumoşi ani în acest cadru unic în peisajul sportiv autohton, de un farmec aparte, pe care nu îl pot sesiza decât cei care au îmbrăcat măcar o dată în viaţă tri­coul lui „U”. Tot ceea ce am făcut pentru acest club a fost o bucurie, niciodată nu mi s‑a părut prea mult sau prea greu. Deşi în viaţa de zi cu zi sunt un încăpăţânat şi un orgolios notoriu, când a fost vorba să fiu solicitat de către clubul meu, am răspuns întotdeauna prompt, indiferent dacă trebuia să ocup loc pe banca tehnică (la copii, tineret, seniori) sau să coordonez din postura de vicepreşedin­te diverse activităţi legate de buna desfăşurare a lucrurilor. Aş menţiona din perioada pe care am petrecut‑o ca vicepreşe­dinte realizările deosebite care s‑au reuşit în definitivarea lucrărilor la can­tină şi locul de cantonament din Parcul Sportiv „Babeş“.

Din anul 1999 am revenit în învăţământ, prin concurs, la catedra de fotbal a CSS Cluj. Este o muncă care îmi este dragă, pentru că este frumos să vezi cum cresc sub ochii tăi aceşti copii care au sufletul şi conştiinţa curate.

− Nu vreau să încheiem acest dialog fără să vă dau prilejul de a vă aduce aminte de fotbaliştii care v‑au fost de‑a lungul timpului adversari, dar care ştiu că v‑au fost cu toţii buni amici.

− O fac cu mare plăcere. Deşi în teren ne cam „rupeam“ de fiecare dată când ne întâlneam, cu Cornel Dinu şi cu familia lui am avut o relaţie de prietenie dintre cele mai bune. Nu vreau să insist cu amănunte, dar chiar şi faptul că uneori eram aşteptat în gara din Bucureşti de către tatăl lui Cornel, care mă caza până când intram în cantonamentul propriu‑zis, şi tot însemna mult.

Întâlnirile cu mama lui Necula Răducanu erau şi ele unice, de un farmec aparte, între cei doi existând o dragoste fără egal, iar a fi în prezenţa lor era deosebit de reconfortant. Răducanu era o „figură” pitorească, cu care am împărţit de multe ori camera de hotel, eu fiind de regulă primul „benefi­ciar“ al „perlelor“ pe care le producea în permanenţă!

Cu Nicolae Dobrin am fost de multe ori adversar direct şi vreau să vă spun că nu l‑am prea menajat. Cu toate acestea, am fost buni amici şi de fiecare dată când ne‑am întâlnit am făcut‑o cu mare plăcere.

Am avut prieteni peste tot, şi am să‑i amintesc aici pe Nelu şi Radu Nunweiller, Dumitrache, Mircea Lucescu (de la Dinamo), Voinea, Constantin, Hălmăgeanu, Jenei, Iordănes­cu (de la Steaua), Pescaru, Ivăncescu, Adamache (de la Braşov), Domide, Lereter, Pojoni (de la UT Arad), Oble­menco, Ţarălungă, Strâmbeanu, Velea (de la Craiova), Staicu, Mandoiu, Mircea Sandu (de la Progresul), Cuperman (de la Iaşi), Tufan (de la Constanţa), Kunn II (de la Oradea), Dembrovschi (de la Bacău) Naidin, Libardi şi Peronescu (de la Jiul).

Au fost apoi mari personalităţi internaţionale, fotbalişti de marcă, pe care i‑am avut adversari şi pe care am încercat să îi anihilez pe teren, dar cărora le păstrez o stimă şi o con­si­de­raţie deosebite. Îi menţionez aici doar pe câţiva: Cruyff, van Hanegem, Neeskens (Olanda), Geaici şi Petcovici (Iugoslavia), Blohin şi Muntean (Rusia), Polak (Cehia), Bobby Charlton (Anglia).

− Domnule Dan Anca, dialogul cu dumneavoastră a fost unul deosebit, aproape că nu îmi vine să‑l închei. Cu toate acestea, trebuie să ne luăm la revedere, nu înainte de a vă dori mult succes în munca pe care o desfăşuraţi. De asemenea, mă fac mesagerul celor care vă apreciază şi vă transmit gândurile lor bune, dorinţa lor de a vă şti mereu aproape de fotbal şi de Universitatea Cluj.

 − Vă mulţumesc tuturor şi vă asigur că inima mea va bate mereu pentru „U”, un simbol etern al Clujului sportiv. Alături de familia mea, acest club mi‑a umplut întreaga viaţă şi pentru clipele unice pe care le‑am petrecut aici nu pot să fiu altfel decât mulţumit.

Acesta a fost Dan Anca, un om a cărui existenţă s‑a con­to­pit cu cea a „Universităţii” Cluj, un personaj fermecă­tor, o enciclopedie în materie de fotbal şi un interlocutor dintre cei mai plăcuţi.

Dumnezeu să‑l aşeze printre stele!