Săptămîna trecută am lăsat în lumea nouă a comunicării o fotografie cu caii lui Mugur Pop. Socoteam că astfel țin caldă imaginea celei mai recentei mele vizite acolo, la el, dar era și-un fel de a trage de timp pînă să-mi găsesc cuvintele pentru a descrie magia descoperirii acelui univers plin de-atîtea trăiri miraculoase.
Între timp, pentru că tot am pomenit de magii și de miracole, cineva dintre cei ce-au văzut poza aceea pe facebook mi-a trimis cîteva rînduri. Sunt prea bune ca să nu le citim împreună. Iată-le:
„Până să ajungi să vorbești despre Mugur ar cam trebui să vorbești de drumul până la el. Teoretic, faci de mai multe ori dreapta, e musai să treci pe lângă niște plopi (doi la număr, să nu fie fără soț) și să traversezi un fel de pod. Practic, mergi tot înainte, un fel de a spune că ”ții drumul drept”. E momentul în care îți dai seama că ai început de fapt o călătorie inițiatică, la capătul căreia nu știi exact dacă îl găsești pe Mugur, dacă găsești caii, te (re)găsești pe tine sau descoperi pur și simplu viața, cum s-ar spune.
Și, dacă tot vorbim de călătorii inițiatice, la prima vedere Mugur poate părea un personaj din basme, legende, cu siguranță din alt timp. Dar asta doar până când îți faci curaj să te uiți în ochii lui.
Sau poate până îl vezi cum lucrează cu copiii. Toată lumea ar trebuie să știe că Mugur lucrează cu copiii și atât, adică toți sunt copii.
Sau poate până când te întreabă dacă ți-ai făcut astrograma, iar tu nu știi dacă glumește sau nu. Fără să-ți dai seama aproape, ai ajuns pe cal, că doar de aia ai venit la Mugur, nu?
De acolo, de pe cal, îl asculți cum te ”prostește” (asta e una dintre metodele brevetate de el) și începi timid să înțelegi cum stă treaba cu vacanța pentru suflet, nu cu caii neapărat. Iar la sfârșitul timpului de prosteală nu ai nici cel mai mic dubiu că vei reveni sau, de fapt, că nu mai vrei să pleci. Îți dai seama că începi să descoperi viața iar Mugur nici nu a făcut prea multe din magiile pe care știe să le facă. Și totuși vrei să devii unul cu Vifor, să îl lași și pe el să devină unul cu tine și să simți cu toate simțurile de care știai sau nu că ești capabil să ți le exersezi și pui în valoare.
Apoi pleci, te întorci la viața ta, dar nu oricum, ci cu imagini. Le putem spune și fotografii, unice, întipărite în singurul aparat de fotografiat care contează cu adevărat: sufletul tău.
Ți-au rămas întipărite căldura, cu atât de multe nuanțe, din ochii unui „munte de om” și un deal pe care caii lui Mugur se plimbă liberi scăldați de lumina unui soare de toamnă ce nu mai vrea să apună. Sau tu nu mai vrei să apună?”
…………………………………………
Cam acesta e impactul cu omul ce are inima cît un munte. Și care în ziua în care-am fost eu acolo avea drept musafiri o mînă de copii de la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă din Cluj.
Mugur era în centrul manejului, ridicîndu-se din nisipul acela de pe jos și coborînd mai apoi ca într-un dans, descriind mișcări de gimnastică pe care cei mici le copiau întocmai. Era preambulul pentru ceea ce avea să urmeze, și-anume încălecatul și plimbarea.
E deja o obișnuință, un ritual, un lucru pe care Mugur și copiii acelui centru îl fac cu rigurozitate, de două ori pe săptămână.
Profesorul psiholog pedagog Lucia Lăpușan, cea cu care au venit copiii, îmi șoptește: “Ce face Mugur e o minune. Le vorbește copiilor din suflet, îi înconjoară cu atenție, cu dragoste, venim aici cu inima deschisă și ne întoarcem mai bogați sufletește. Progresele copiilor sunt evidente în urma acestor vizite iar zîmbetul lor, uitați-vă, merită tot efortul din lume.”
Într-adevăr, dacă-i privești atent, copiii aceștia sunt fericiți în universul lui Mugur. Zîmbesc, vorbesc între ei dar și cu caii, sunt puși pe șotii, se zbenguie mai apoi prin curte, pun întrebări, aleargă, comunică, se bucură de fiecare clipă.
Îi ia pe rind Mugur, sunt trei serii.
Fiecare grup se bucură de aceleași privilegii: o tură lungă pe cal, vorbe de încurajare, poze de pe margine de la admiratori, aplauze la scenă deschisă, povești despre cai și glume la discreție.
Îl vezi apoi pe Mugur luînd de-o parte un puști mai curios și explicîndu-i, desenînd cu un băț pe nisip, o lege a fizicii. Da, ceva legat de forța gravitațională. Și asta nu așa, din senin, ci pentru că tocmai căzuse o pancartă de pe-acolo și copilul întrebase de ce cad lucrurile…
Vine și ora plecării celor mici.
Îl salută pe Mugur, nu sunt triști că pleacă. Asta pentru că știu că săptămîna viitoare se vor întoarce. Și că-l vor găsi și regăsi pe Mugur acolo, ca într-o poveste în care personajul pozitiv nu poate dispărea niciodată…
……………………………………………………….
Rămîn cu Mugur.
Ce să-l tot întreb, că doar îl cunosc. Știu că nu-i plac nici interviurile, nici publicitatea, nici cuvintele la comandă. Și-atunci vorbim cum vorbesc oamenii, nimic complicat.
„Și dacă ar fi să te întreb ceva, adică așa, de scris, te-aș întreba ce vrei tu cu toate lucrurile astea minunate pe care le faci?, asta i-am zis, totuși…
“Aș vrea ca oamenii să fie mai buni. În fiecare dintre noi este un om bun, asta-i clar. Mi-aș dori să scăpăm de partea întunecată din noi, cea cu conflicte, cu traume și să scoatem la lumină partea bună din noi”, cam asta aș răspunde, dacă m-ai întreba, îmi zice Mugur pe drumul nostru spre cafeaua ce ne aștepta la el în casă, la etaj…
“Cu timpul, ce faci cu timpul?”, îl mai întreb, la cafea.
“Îl economisesc ca să mă pot ocupa de cei care merită cu adevărat. Uite, îmi aduc aminte de Oana Rădoiu, care făcea voluntariat aici încă de acum 12-13 ani. Îi spuneam Oana Pantaloni Galbeni, pentru că aveam mai multe de Oana…Acum crește la rîndul ei cai. Nici nu știi ce bucurie simt cînd văd că dragostea ei pentru cai și pentru natură nu doar că nu a dispărut ci iată că a prins cheag și forme noi…Așa și Andreea Rusu, trebuie să o știi, a jucat tenis. Și ea are acum trei cai. Acestea sunt lucruri pe sufletul meu…”
Ce să-l tot întreb? Că n-am venit să-l întreb nimic…
Bine, îl întreb:
-Pînă la urmă, Mugur, e simplu, e vorba despre dragoste, despre iubire, nu-i așa?
-Așa e, zice el…
-Și dacă ar fi să nu-i zicem chiar așa, că poate s-au mai rostit cuvintele astea, și poate chiar de prea multe ori, atunci cum i-am putea zice?
-Viață. Așa i-am putea zice. Și chiar așa și este.
Bine, am mai vorbit o grămadă, de-ale noastre. Sau mai degrabă de-ale lui, pentru că omul este o enciclopedie în materie de aproape tot ce vrei, de la astrologie, speologie, horticultură, anatomie, limbă franceză, munte, călătorii, lecturi în general și pînă la suflet, în particular, ca să nu le mai tot înșirăm…
Plec.
Mai fac o ultimă poză. Cu caii pe deal. Cu caii aceia minunați care acum, după o zi de muncă intensă primesc recompensa. Umblă liberi pe pășunea din apropiere. Privesc spre Mugur și Mugur privește spre ei.
Asta e într-adevăr viață, fraților, fără multe cuvinte dar cu foarte multă inimă.
–––––––––––––––––––––––––
Am ajuns în oraș.
M-am oprit într-o benzinărie, să mănînc, că uitasem de asta, cu-atîtea pe cap…
Am timp acum să-i trimit un mesaj de mulțumire lui Mugur, pentru că simțeam o dată în plus această nevoie. Și i-l trimit.
Și vine și răspunsul:
-“Mulțumesc cu inima”.
Ce să mai spui de omul ăsta?
De omul care nu cere niciodată nimic pentru el, că nici nu are nevoie, dar care dă atît de mult celor din jur.
Poate să vă spun vouă că merită sprijinit efortul unor astfel de personalități ale României (să nu uităm că omul ăsta merge de ziua lui la Sarmisegetuza, nu in Dubai). Asta aș putea.
Poate că n-ar fi rău să ne dăm seama că acei cai nu trăiesc cu aer ci cu fîn și cu ovăz sau cu ce-or mai fi trăind ei. Și că astea se cumpără cu bani, oricînd am crede noi că ar cădea din cer.
Și că am putea face cîte un drum acolo, în Regatul Unit al lui Mugur și în paralel cu a ne minuna am putea dona, sponsoriza și sprijini material tot acest eșafodaj ce aduce atît de mult bine.
Am putea astfel recunoaște și valoriza munca lui Mugur ca pe una care e un bun comunitar. Într-o lume atît de divizată Mugur și caii lui minunați reprezintă o oglindă a lucrurilor care ne unesc și nu una a celor care ne dezbină. Iar rîndurile primite de la cititorul nostru, cele de la început, stau mărturie…
