Acesta a fost saltul făcut de admirabilul Florin Bercean, cel ce cosea în apartamentul său din Mănăştur saltele pe vremea lui Ceauşescu, ca să aibă sportivii lui pe ce se antrena.

Peste ani, asta a rămas o anecdotă, pentru că râdeam mereu de momentul când odată asamblate, acestea nu mai puteau fi scoase pe uşă, ci doar aruncate în curtea inte­rioară, pe geam.

Apoi Florin  le‑a luat pas cu pas, a construit o şcoală de judo clujeană bazându‑se pe un trio de sportive admirabil, Dinea, Moise şi Richter cu care a făcut vâlvă în lume.

Şi‑apoi, peste ani, a venit şi recunoaşterea: numirea sa în postul de antrenor coordonator al lotului olimpic de judo. Iar de‑acolo nu l‑a mai putut da nimeni jos, pentru că rezultate sale au fost întotdeauna la superlativ.

La Cluj, ce să mai vorbim, pentru că probabil nici el nu mai ştie câte titluri de antrenor al anului în sportul local are în palmares.

Dar, culmea, nu i s‑a urcat la cap nici în ziua de azi.

Chiar dacă e mereu grăbit, fugind dintr‑un colţ al lumii într‑altul, îşi face timp să stea de vorbă cu cei pe care îi pre­ţuieşte.

La Hotelul Stadion e ca acasă, acolo se simte în largul său, îşi mai cheamă câte un amic ce‑l căuta de mult şi îi acordă atenţia cuvenită.

Preocupat de soarta elevilor săi mai mereu şi uitând de multe ori de propria‑i soartă, Florin Bercean e un tip foarte sensibil, un om care are grijă de toţi copiii săi, şi din prima şi din cea de a doua căsnicie.

Te simţi lejer în compania sa: totul e să şi reuşeşti să intri acolo, pentru că asta e cel mai greu.

Eu am reuşit şi pot să spun că momentele în care am stat la taclale nu se pot egala, atât de dense au fost trăirile şi atât de neaşteptate concluziile, pentru că Florin Bercean trage întotdeauna învăţăminte după o discuţie care îl inte­resează.

În emisiunile în care a fost prezent a vorbit întotdeauna la obiect. Cel puţin în cele pe care le moderam eu ţin minte că au fost momente memorabile, cu adevăruri spuse de către Florin chiar dacă acestea dureau, dar şi cu multe secvenţe ce relevau spiritul său profund, cunoaşterea artei dialogului şi o bunătate care emana, peste toate.

• · ·

 

Anul naşterii: 13.02.1963, Cluj‑Napoca

Zodia: Vărsător

Studii:

Liceul „Traian Vuia” Cluj‑Napoca, promoţia 1983

Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti, promoţia 1988

Activitatea profesională

• antrenor categoria a II‑a din 1988
• antrenor categoria I din 1995
• antrenor emerit din 2000, înainte de Olimpiada de la Sydney
• antrenorul lotului olimpic al României

… pe terasa Hotelului Stadion,

în vara lui 2003 …

 

Omul orchestră, clujeanul adevărat

Conjunctura socio‑politică a anilor de dinainte de 1989 nu putea să nu îşi pună amprenta şi asupra vieţii lui Florin Bercean. Din fericire, în loc să aleagă un mod atât de la îndemână pe atunci de a se irosi, el a optat pentru sport.

Florin Bercean este un nu­me mare în judoul româ­nesc şi internaţional. Şi‑a cons­truit greu această ima­gine, aidoma alergătorului de cursă lungă. A trecut prin multe, dar a con­tinuat să meargă înainte. A mun­cit pe brânci şi s‑a perfec­ţio­­nat, devenind un adevă­rat pro­fesionist. Graţie flerului său, un ingredient indispensabil unui antrenor mare, a reuşit să adune la Cluj trei sportive fenomenale, Laura Moise, Ioana Dinea şi Simona Richter, care aveau să cucerească lumea prin performanţele lor, dar şi inimile noastre prin căldura emoţională pe care o emanau. Între cele trei s‑a clădit o prietenie unică, în peisajul unui sport poate prea puţin înţeles de către marea masă de spectatori, dar adus aproape de puritatea lui de aceste fete. De pe margine, artizanul Florin Bercean a folosit cele mai diverse metode pentru a le motiva, ba întărâtându‑le una împotriva celeilalte, ba cerându‑le să colaboreze. De multe ori, el a alternat momentele în care a păstrat distanţa antrenor‑spor­tiv cu cele în care le‑a fost cel mai bun confi­dent elevelor sale. Fetele l‑au înţeles perfect şi au văzut în el, nu doar pedagogul ideal, ci şi omul care s‑a consacrat, trup şi suflet, obţinerii rezultatelor vizate. Pentru că, în afară de ceea ce le‑a învăţat, Florin Bercean a fost şi maseur, medic, organizator de concursuri sau „procurator” de fonduri băneşti. Zbuciumul său extraordinar în acest do­meniu s‑a repercutat, la un moment dat, asupra primei sale familii, pentru că nu a avut poate destul timp la dispoziţie pentru a‑l petrece cu cei doi copii, Alexandra şi Andrei. Este poate tributul pe care trebuia să îl plătească Zeului Judo, în care a crezut necondiţionat. Peste toate, rămâne triumful unei munci susţinute şi Omul adevărat Florin Bercean, care te priveşte mereu în ochi. Rămâne Bărbatul Florin Bercean, care îşi asumă greşelile şi îşi savurează împlinirile egal, ştiind că toate acestea, împreună, sunt viaţa lui.

 

 

− De când datează legătura ta cu judoul?

− Am practicat la început atletismul, ţin minte că eram în grupa domnului Vasile Bogdan, unul dintre cei mai impor­tanţi decatlonişti pe care i‑a avut vreodată România. Apoi, determinat de un coleg, Pop Lucian, care făcea deja judo, dar şi datorită unui simplu film pe care l‑am vizionat şi care tra­ta istoria acestui sport, am fost atras de ideea de a‑l practica. Sunt lucruri absolut hazlii pe care mi le amintesc acum, dar aşa era: insistam pe lângă mama să îmi schimbe meniul, adică sandwichul zilnic şi să îmi dea trei lei pentru ca să îmi cumpăr un „Cico” şi o plăcintă. Din aceşti trei lei pe zi, timp de vreo trei săptămâni, mi‑am tot adunat ban cu ban până când am reuşit să îmi achiziţionez un trening din acela de supraelastic, trebuie să îţi aduci aminte de celebrul model, pantaloni albaştri şi bluză roşu‑alb‑albastră, în care transpi­rai din greu. Asta nu de altceva, dar eram printre puţinii sportivi care nu aveau această piesă vestimentară în „dota­re”. Pentru că ai mei habar nu aveau de noua mea pasiune, după fiecare zi de antrenament aveam aceeaşi problemă, adi­că să îmi dosesc cât mai bine treningul „parfumat”. Într‑una din zile, mirosul puternic pe care îl degaja echipa­men­tul a atras atenţia mamei, care mi‑a aplicat o corecţie zdravănă. Culmea, nu pentru că mergeam la judo, ci pentru că am avut neobrăzarea să ţin secret acest lucru. Nu mică mi‑a fost mirarea când mama, care era „căpitanul” în casă, l‑a chemat pe tatăl meu şi l‑a rugat ca din acea zi să mă în­soţească la antrenamente, ca să vadă dacă e ceva de capul meu. Ca orice părinţi modeşti ca posibilităţi materiale, ai mei doreau ca odrasla lor să le depăşească propria condiţie. Au fost fericiţi când au realizat că dragostea mea pentru judo îmi poate deschide drumul şi spre urmarea unei facultăţi şi, la rândul meu, nu pot decât să le mulţumesc pentru încrede­rea pe care au avut‑o în mine.

Am ajuns la judo la 12 ani, la Casa Pionierilor, unde am încăput pe mâinile antrenorului Istvan Lenard. După cinci ani, deci în 1980, am trecut la Clubul „U” Cluj, unde s‑a ocu­pat de mine Ştefan Vodă, care mai târziu mi‑a devenit un devotat colaborator. Aici am cunoscut cele mai mari satisfac­ţii, pentru că am ajuns de mai multe ori medaliat la campio­natele naţionale de juniori. Am fost component al lotului naţional al României şi am participat la campionate euro­pene şi mondiale. Trebuie spus din capul locului că nu am fost un sportiv strălucit, asta ca să respectăm adevărul, pentru că nu mi‑a plăcut niciodată să îmi arog merite pe care nu le‑am avut. Eram mai degrabă un abonat al locului 5, ceea ce mi‑a adus un adevărat renume; înainte de lupta pentru medalii, parcă sufeream un blocaj la nivel mental şi de regulă nu pu­team depăşi acest impas. Peste timp am încercat să îmi explic acest tip de problemă în judo şi am reuşit să le destăinui elevilor mei modalităţile cele mai eficace pentru a surmonta astfel de situaţii. Ceea ce îmi amintesc mereu cu plăcere este faptul că echipele universitare erau pe vremea aceea mai tari decât Steaua sau Dinamo Bucureşti. Am fost coleg la „U” cu Lazăr Loghin, Bela Udvari, mai mari decât mine, dar şi cu Albert Daniel, care este la ora actuală şi el profesor la CSS Miercurea‑Ciuc, un bun colaborator de‑al meu.

− După liceu, ai intrat la ANEFS Bucureşti, după un examen „pe bune”, cum se spune…

− Aşa este, erau 16 pe loc în anul în care am dat admi­tere, erau probe serioase, cu atletism, gimnastică, biologie… Pe scurt, am intrat al doilea, cu 8,46, în condiţiile în care nota 7 era cea mai mare notă care s‑a acordat la biologie, o ^materie care de regulă tria concurenţii. Apoi, pe perioada facultăţii severitatea era la ea acasă, nu puteai lipsi de la ore fără repercusiuni, ce mai, viaţă grea..

− Cum ai ajuns din nou la Cluj?

− Am dorit neapărat să fiu antrenor, aveam eu un „feeling” că asta e meseria mea, aşa că am făcut şi anul patru, cel de specializare cum i se spunea, apoi am primit repartiţie la CSS Câmpulung‑Muscel. Nu prea îmi convenea, mai ales că aveam deja un copil, pe Alexandra, în vârstă de un an, dar ştiam că oraşul Cluj era unul închis, astfel că a ajunge din nou pe malurile Someşului nu era o întreprindere uşoară. Am avut noroc cu domnul Nicu Alexe, din Federaţie, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai judoului românesc, care mă simpatiza, a dat câteva telefoane şi mi‑a rezolvat negaţia. A venit rândul directorului de pe atunci al CJEFS Cluj, domnul Mureşan, care mi‑a sărit şi el în ajutor. El mi‑a spus că mă ajută să încep să antrenez la Cluj, dar nu îmi poate oferi nici măcar un leu, aşa că trebuia să mă descurc singur. Domnul Chezdi, pe atunci preşedinte la CSM, mi‑a facilitat obţinerea unor ore de antrenament la sălile „Clujana” sau CSM, dar fără ca ele să poată respecta un program strict. Ţin minte că atunci, în 1988, a fost momentul în care s‑a născut „mana­gerul” din mine. Condiţiile erau dintre cele mai vitrege, aşa că am hotărât, cu riscurile de rigoare, să adun bani de la părinţii care îşi îndrumau copiii spre judo. Din aceste „fon­duri”, care nu erau deloc mari, am început să achiziţionez materiale pentru a putea să coasem saltele. Ţin minte un alt episod absolut de Stan şi Bran: am început, ajutat de părinţii mei, să cos una dintre primele saltele. În entuziasmul nostru, am lucrat zi şi noapte, până am isprăvit „opera”. În acel mo­ment de final, ne‑am dat seama că nu avem cum să scoatem pe uşă salteaua, date fiind dimensiunile ei. În lipsă de alte idei, am îndesat‑o pe fereas­tră şi am aruncat‑o de la etajul întâi în parcarea din faţa blocului, spre amuzamentul gene­ral al vecinilor.

O altă întâmplare care poate stârni zâmbete a fost aceea legată de materialele publicitare. Simţeam că trebuie făcut ceva în acest sens, aşa că am încropit un afiş. Dar ce să faci cu un afiş?!… Să nu uiţi că era la putere regimul comunist şi îţi aminteşti probabil că era o aventură să poţi copia un act, darămite un afiş. Am intrat în „acţiune” şi bineînţeles, în „ilegalitate”, am reuşit să le multiplic. Tata „subtiliza” de la „Libertatea” aracet, nu de alta dar nici produsul acesta nu se găsea pe atunci şi astfel reuşeam, tot ilegal, să lipim pe stâlpii din întreg oraşul aceste afişe. A fost un alt secret al afluenţei de copii care mă căutau pentru a începe antrenamentele. Banii pe care îi strângeam erau din ce în ce mai mulţi, aveam la un moment dat mai mulţi bani decât aveau în mod oficial celelalte secţii, am reuşit să cumpăr o sobă, pentru că efectiv ne îngheţau picioarele în sala de antrenament. Ne desfăşu­ram la început activitatea pe coridoarele bazinului de pe strada Dubălarilor, loc de tristă amintire.

După Revoluţie, la insistenţele domnului Cristian Gaţu, care a rugat‑o pe doamna Băluţiu, directoarea de pe atunci a DJTS‑ului, mi s‑a alocat un spaţiu mai civilizat pentru desfă­şurarea activităţii. Aşa am ajuns la Piscina Olimpică, într‑o sală micuţă, unde ne‑am mai chinuit timp de doi ani.

După ce le‑am adus la Cluj pe Richter şi pe Moise, ne‑am mutat în sala mică de ping‑pong a Sălii Sporturilor «Horia Demian», pentru ca apoi să aducem clubului câte 20 de medalii pe an. A fost momentul când, prin rezultate, am atras atenţia asupra muncii noastre şi lucrurile au intrat pe un alt făgaş.

Ceea ce vreau să spun este că noi am demonstrat că suntem serioşi, că muncim şi aducem rezultate. Împreună cu colegul meu, profesorul Vodă, ne‑am unit forţele în ceea ce a fost „U” – CSM. Aşa am crezut noi că e mai bine, mai cu seamă că domnul Vodă aducea cu sine o vastă experienţă, destule relaţii şi am reuşit astfel să asigurăm şi o şcolarizare cores­pun­zătoare elevilor noştri.

Vreau să evoc însă, cu cele mai alese sentimente, perso­na­li­tatea şi sufletul celui care a fost directorul ARDAF Cluj, care, într‑o perioadă grea a judoului clujean, a înţeles să ne ajute necondiţionat. Practic, de la trecerea în nefiinţă a celui care a fost domnul Mircea Nicorici, noi am rămas fără spon­sor.

De asemenea, trebuie să apreciez eforturile Primăriei, care ne‑a oferit locuinţe atât mie, cât şi sportivelor noastre: Richter, Dinea şi Moise. Domnul Funar pe noi ne‑a ajutat întotdeauna, dacă e să ne amintim chiar şi de acel program prin care sportivele noastre primeau masa gratuit din partea Primăriei.

– Care sunt greutăţile cu care te confrunţi la ora actuală?

− Ce să îţi mai spun, îmi vine să mor când văd atâta indi­ferenţă din partea unor oameni a căror sarcină de serviciu ar consta în a depune toate eforturile ca judo‑ul din Cluj să nu moară. Mă lupt ca un nebun să obţin locuri de muncă pentru sportivii mei. Eu vreau lucruri concrete, iar judoul este un lucru cât se poate de concret. M‑am săturat de vorbe, de „vrăjeli”. Există însă interese meschine. Uite, problema cu închiderea hotelului în care au locuit sportivii, e un exemplu în acest sens. Vreau asigurări medicale pentru sportivii mei, alt lucru concret. Avem un statut deja, am muncit prea mult pentru a ni‑l câştiga şi nu suport ca diverşi să îşi bată joc de eforturile noastre. Să îţi mai spun ceva: noi, antrenorii, suntem Dumnezeu pentru elevii noştri. Ei vin la noi şi îşi spun păsurile. Pentru că nu putem să le dăm un răspuns, pentru că îi amânăm, devenim, încet‑încet, şi noi, mincinoşi. Vom avea surpriza, la rândul nostru, mergând pe acest drum, să construim, în loc de caractere puternice, generaţii de mincinoşi. Eu acest rol nu vreau să îl joc. Nu mă lasă conştiinţa. Trag un semnal de alarmă. Cine citeşte şi se simte cu musca pe că­ciulă, ar fi bine să aibă o reacţie. Altfel, fără să ameninţ, judoul din acest oraş va dispărea. Cei care s‑au împăunat cu rezultatele noastre vor trebui să îşi îndrepte interesele spre alte ramuri sportive. Dar ce se va întâmpla dacă şi dintre acelea vor fi unele care vor sucomba? Întrebarea, ştiu, va rămâne una retorică.

− Pe lângă aceste nemulţumiri, cum ai putea carac­teriza prezentul în judoul clujean?

− Îţi voi răspunde. Înainte de asta, aş vrea să se înţeleagă exact cuvintele mele de mai sus. Ca unul care am pus umărul la consolidarea acestui sport în Cluj, nu pot rămâne indife­rent. Am înţeles perfect că subiectul acestui interviu este trecerea în revistă a rezultatelor pe care eu, ca antrenor, le‑am avut. Dar nu puteam scăpa ocazia de a atrage atenţia asupra pericolelor care planează asupra judoului.

Trecând la răspunsul concret, suntem într‑o situaţie inedită, în care trebuie oarecum să o luăm de la început. Simona Richter s‑a retras din activitate, Laura Moise a între­rupt temporar antrenamentele, aflându‑se în concediu pen­tru îngrijirea copilului, Ioana Dinea se confruntă cu o serie de probleme medicale, care şi‑au pus amprenta şi asupra evolu­ţiei sale de la recent încheiatele Campionate Europene de la Düsseldorf. În aceste condiţii, sarcina noastră devine una dificilă, în sensul în care trebuie să ne menţinem cota pe care ne‑am câştigat‑o, atât în ţară, cât şi în concursurile interna­ţionale. Nu vreau să spun banalităţi de genul „este mai greu să te menţii”, dar într‑un fel acesta este adevărul. Dacă vom avea sprijinul pe care poate nu l‑am cerut cu prea multă delicateţe, dar fără de care suntem „morţi”, vom reuşi. Am trecut noi prin momente dificile, dar judoul te învaţă să „supravieţuieşti”. În fond, noi nu trebuie să facem rabat de la filosofia acestui sport, care nu este făcut pentru laşi, ci pentru cei curajoşi.