Ce bine e cîteodată cu tine însuți…
Cu atîtea restricții la care ești supus, iată-te în situația de a-ți ajunge să fii cu tine.
Și dacă tot ești izolat, poți să-ți pui pantofii zburători și să alergi.
Grijile sunt cu siguranță prezente, că astea au nouă vieți. Atîta doar că alergînd le poți lăsa în urmă, rîzînd de ele sau le poți vedea în fața ta și-atunci încetinești, păcălindu-le.
Pune-ți tricoul tău special, cel ce-ți dă aripi să poți zbura, chiar dacă pașii, priviți de vreun spectator ocazional, nu te-ar recomanda pentru această întreprindere temerară.
Știi cum e să alergi, așa-i?
Adică îți trec prin minte pasaje din Olimpicul lui Brian Glanville, cele cu suferința măcar…
Nu-i ușor, într-adevăr, dar ce bine se potrivește cîteodată cu dorința de a alunga gîndul cel rău…
Ce bine e, totuși, să poți să-ți simți corpul, atît cît poate el duce și-atît cît îl poți tu struni. Să știi că mai poți trage un pic de tine la fel de bine cum știi și cînd să te oprești, pentru că acelea îți sunt limitele. Dar important e să rămînă din povestea asta a ta cu alergarea momentele în care tu cu tine însuți v-ați întîlnit și v-ați simțit bine.
Și să existe mai apoi dorința reîntîlnirii. Că n-a fost rău nici cu cel din tine. E și el om, cum ar veni, nu?
sursa foto: standard.co.uk
