Alexandru Mânzat a ajuns la Cluj, de la țară, pentru că a auzit că e un oraș mare, că are o echipă de fotbal pe nume Universitatea și o Grădină Botanică superbă. Mi-a fost coleg la Liceul de Muzică, îmi amintesc cum studia pe holuri, cum se chinuia la internatul școlii dar în același timp îmi amintesc cum îl admiram pe el și pe alți colegi de-ai lui pe care îi simțeam devotați sută la sută acestei minunate cariere ce este reprezentată de muzica simfonică. Și iată-l, peste ani, pe Alexandru Mânzat ajuns om mare, la oraș, tenor de talie internațională, instrumentist în cele mai importante orchestre ale Clujului sau ale Europei, bărbat împlinit și de succes. Drumul său n-a fost lin dar acordurile muzicale i-au fost întotdeauna sprijin.
-Sandu, devenirea ta artistică a avut mai multe etape. Prima si prima data a fost Liceul de Muzica. Cum te raportezi la acea experiență, ce amintiri ai?
-Intrebarea aceasta cu devenirea mea ca artist imi aduce in minte foarte multe momente plăcute și mai puțin plăcute, de ce să nu o spun.
Eram un copil răsfățat, care creștea la țară (loc.Escu), într-un mediu extraordinar de sănătos, părinți, bunici,străbunici ,stră străbunici, învățător, preot, oameni care se respectau unii pe alții și nu în ultimul rând copii care erau toți prieteni, colegi de școală și de joacă, fără griji, fără probleme, fericiți.
Cu cântatul tin minte ca nici nu eram la școală dar învățătorul din sat mă punea să cânt la serbări școlare. Mai târziu am realizat că de fiecare când începeam să cânt storceam lacrimile auditoriului. Mă gândeam că sunt îngrozitor de fals iar spectatorii plâng pentru că nu stiu să cânt și că oamenii aceia îmi plâng de milă.
Am refuzat să mai cânt, dar am fost amenințat cu scăderea notei la purtare si ademenit ca o mă facă pionier (era o chestie extraordinară să fii pionier, dar nu și pentru mine).
Intr-o vacantă de vară, un văr de-al meu, Vasile Pintea, cornist, student la Conservatorul din Cluj, ne-a facut o vizită și după un „recital” dat in fața lui „consiliul de familie”a hotărât că trebuie să plec din toamnă la Cluj, la Liceul de muzică.
Despre Liceul de Muzică nu știam decât din spusele vărului meu. Stiam de Cluj de la radio, că este un oraș mare și ca este o echipă de fotbal U in care jucau cei mai mari fotbaliști din Romania și de o Grădină Botanică. Nu prea mă încânta sa-mi părăsesc colegii, dar faptul că o sa merg la meciurile de fotbal ale Universității și o să-i văd în carne și oase pe fotbaliștii de care auzisem doar la radio a fost hotărâtor.
Deci iată cum magnetul U m-a atras și pe mine la Cluj. Impactul cu Liceul de muzică, cu profesorii, colegii, internatul, cu orele de muzică. a fost răvășitor.S
Sincer, nu o dată am vrut să fug de la școală acasă . Tot universul meu de copil fericit s-a dărîmat odată cu venirea mea la Cluj
.Nici acum nu imi dau seama cum am rezistat. Scoala nu mai era cum o știam eu, tot ce învățasem până atunci nu mai era valabil, profesorii erau destul de distanți si neprietenosi, nu te încurajau, ba dimpotrivă, cu excepția câtorva care erau de treabă și care au rămas de treabă până la absolvire.
Apoi mai era internatul, cu regulile lui : dimineața la ora 6 deșteptarea, inviorarea afară in curte indiferent de anotimp și conditii meteo, cantină si de la 7:30 școală, ora de specialitate,meditație. Toate acestea se terminau seara după care iti făceai igiena (cate 2,3 copii la cate o chiuvetă, duș)și apoi te întorceai într-un dormitor de câte 40 de copii.
La cantina liceului se aducea mâncarea (catastrofală) de la Liceul nr.11 cu căruciorul, bineinteles tras de copiii care erau de serviciu la cantina. Dacă primeai mâncare de-acasă erai in posesia ei doar până o desfaceai , că după aceea cei din clasele mari ți-o confiscau.
Nu aveai la cine sa te plângi, dacă o făceai mai primeai și o bătaie bonus.Si uite așa a trecut un trimestru, un an, doi, trei și am absolvit un liceu cum nu cred ca a mai fost undeva. Am avut colegi extraordinari și chiar dacă nu am continuat toți cu muzica, am rămas foarte buni prieteni. Am făcut cam tot ce s-a putut și fiecare după puterile lui in conditiile date.La Liceul de Muzica am descifrat muzica, am intrat in contact cu muzica universală ,cu ceea ce înseamnă muzică la cel mai inalt nivel.
Faptul că în Cluj exista o Filarmonică, că existau două opere, conservator. a fost un mare avantaj pentru noi cei care am ales acest drum.
In liceu am studiat contrabasul, un instrument pe care la început l-am urât din tot sufletul. Apoi (bine ca nu foarte târziu ), profesorul Augustin Medan a reușit cumva să ne „împace” .
-Cum ai caracteriza acea perioada de dinainte de 89, din punctul de vedere muzical (simfonic), ce faceai tu in acea vreme, după terminarea liceului?
-Am fost admis la Conservatorul de Muzica Gheorghe Dima și din anul IV am intrat in orchestra Operei Naționale Române Cluj. Viața muzicală clujeană era de un nivel foarte ridicat, cele trei instituții muzicale Opera Română, Opera Maghiară și Filarmonica erau printre cele mai bune instituții de gen din România.
Veneau foarte mulți artiști consacrati pe scenele lumii si concertau la Cluj in cadrul unor festivaluri si aici amintesc Festivalul Toamna Muzicala Clujeana.
Apoi erau festivalurile studențești de care imi aduc aminte cu deosebită placere.
Conservatorul scotea absolvenți excelenți, completau locurile libere din instituțiile profesioniste din Cluj și din țară și de foarte multe ori și din străinătate Școala muzicală clujeană era recunoscută și foarte apreciată în strainatate.
-Iar după Revoluție?
-După Revoluție libertatea de mișcare, de turnee in strainatate, de cunoastere a altor instituții muzicale din Occident, contacte cu alți artisti, profesori de care până atunci doar auzisem, iar acum eram pe aceeași scenă ne-a dat tuturor un imbold,o bucurie de a ne perfectiona și de a încerca și alte experiențe muzicale.
Așa s-a intâmplat si cu mine. Am inceput să studiez canto clasic (dintr-o joacă) in paralel cu ceea ce faceam până atunci , adică cântam la instrument (contrabas) in orchestra operei.
Deși am inceput destul de târziu arta cântului, spun asta pentru că la vârsta la care am inceput eu să studiez alții erau deja cântăreți consacrati, satisfacțiile nu au întârziat, au venit destul de repede.
In ’93 făceam parte din orchestra VIENA SIMPHONY ORCHESTRA.
Dupa un concert, penultimul din stagiune, i-am cântat ceva dirijorului, care a rămas uimit ca un cântăreț de operă cântă în orchestră și mi-a propus ca la următorul concert, ultimul dealtfel, să cânt și eu o arie. Am ales să fie „Non piangere Liu” din opera Turandot de G.Puccinni. A fost debutul meu pe o scenă în calitate de tenor. In următorii ani am participat la concursul de canto Traian Grozavescu unde am fost laureat, iar apoi am câștigat un concurs in Germania și am fost angajat la Brandenburgtheater.
După „experienta” din Germania m-am intors acasă unde am inceput să cânt pe scene importane din țară și nu numai.
Am colaborat cu soliști și dirijori din cei mai buni, am facut multe roluri,concerte vocal simfonice. Am abordat si alte genuri cum ar fi romanța, am câștigat premiul 1 la concursul de la Târgoviște „Crizantema de aur”.
Si pentru că am ales să trăiesc în România mi-am asumat și riscul de a… „deranja” artistic.
Și-atunci?
In 2008 am înființat Asociația Culturală OPERA GROUP PROJECT CLUJ NAPOCA. Constat după atâția ani că am facut un lucru minunat pentru că in primul rând am facilitat multor tineri cântăreți și instrumentiști posibilitatea de a urca pe scenă, de a se afirma și de a performa. Nu vreau să dau nume de tineri care au cântat în cadrul concertelor organizate de OGP pentru că sunt foarte mulți și nu vreau să uit pe cineva, mai ales că aproape toți evoluează pe cele mai mari scene ale lumii.
Evident că am colaborat si cu artisti consacrați de certă valoare. Am avut si avem in continuare parteneriate extraordinare de a pune in scenă idei și concepții de spectacole inedite.
Aici trebuie sa amintesc câteva: concerte de muzică clasică din Salina Turda, concert de muzică populară românească cântată de orchestră simfonică și de cântăreți de operă în parteneriat cu Ansamblul Folcloric Profesionist Transilvania (concept marca director Iuliana Dâncuș) și Primăria Baia Mare, cunoscutele concerte de pe Cetățuie , Cimitirul central , de pe Somes, Gradina Botanica si patinoar cu premiera nationala „Alice in țara minunilor” si nu in ultimul rând cu „Haide U pe Scena Urbană ” în parteneriat cu Ordinul Arhitecților din România si Scena Urbană.
-Și de legătura ta cu sportul, la final, ce ne spui?
Am lăsat mai la sfârșit conceptul (al arhitectei Daniela Maier) cu Haide U pentru a sublinia legatura strânsă de peste 50 de ani între subsemnatul și „ideea U”. In perioada studenției jucam fotbal la o echipă de ligă inferioară și nu o dată făceam antrenamentele împreună cu U , vestiarele fiind alaturate sub tribună. Era cea mai mare bucurie să joci cu acei norocoși jucatori care purtau acel U mare pe piept in dreptul inimii. Cum să nu te bucuri când reușești să aduni atâția sportivi de excepție cu atât de mulți susținători inimoși la un loc și îi faci sa cânte împreună „Slavă ție studenție”, „Dacă n-ar fi U”, „Primul pas pe stadion”?
-Iar acum ce faci?
-Acum, in aceste zile triste pentru omenire, mă aflu și eu „in casă ” așteptând să se sfârșească acest coșmar. Evident nu doar stau, ba chiar am constatat că am foarte mult de lucru, studiez si la instrument, fac vocalize, nu las vocea să lenevească, mai compun câte-o prostioară și încerc să-mi adun și să le pun într-o carte „gândurile mele in versuri”.
