Nina Felicia Gherman, jurnalist-expert media la China Media Group este absolventă a Facultății de Filosofie a Universității “Babeș Bolyai“ și a Facultății de Drept a Universității “Dimitrie Cantemir” din Cluj Napoca. A început să lucreze în presă în 1995 la săptămânalul Actualitatea clujeană. În anul următor, era angajată corespondent al Agenției de știri Mediafax, unde a lucrat până în 1997. Apoi, a început munca în Televiziunea Română, studioul teritorial Cluj, unde am fost reporter/redactor timp de 2 ani, după care a ajuns în Antena 1. Aici a muncit aproape 10 ani, de la reporter/redactor, editor coordonator și redactor șef în studioul teritorial Cluj, până la editor desk în Antena 1 și 3 București, dar cu o pauză de un an, când a fost corespondent pentru PRO TV de la Cluj. După aceea, a lucrat în televiziunea NCN Cluj în calitate de producător general știri, ulterior, director programe, funcție pe care o avea în anul 2011 înainte să plece în China. Cum ne leagă cîțiva ani munciți împreună, a avut amabilitatea de a-mi scrie, pentru a vă arăta și vouă, niște rînduri de gînduri, așa cum foarte frumos le-a intitulat chiar ea.
Despre Felicia am mai scris, aici, cu ocazia lansării unei excelente cărți despre China. Acum veți avea ce citi, vă asigur. Rînduri de gînduri de o sensibilitate aparte. Vă las plăcerea lecturii:
“Întotdeauna când se spune o poveste, se face noapte. Oricare ar fi anotimpul, ora sau locul, îndată povestea prinde a se depăna, un cer plin de stele și o lună argintie se preling încet de sub ștreșini și plutesc lin peste capetele celor ce ascultă. Când povestea se apropie de sfârșit, încăperea este uneori inundată de lumina trandafirie a zorilor, dacă nu mai rămâne cumva vreun licăr de stea, sau poate câțiva nori destrămându-se dintr-un cer de furtună. Dar orice-ar fi să rămână, acesta va fi darul cu care vom lucra, darul de suflet ziditor…” În momentul în care-ți scriu aceste rânduri citesc Femei care aleargă cu lupii. Povești și mituri ale arhetipului femeii sălbatice, o carte senzațională și absolut unică, în care autoarea, Dr. Clarissa Pinkola Estes ne îndeamnă să ne întoarcem către noi înșine, către viața noastră, către familia noastră, să privim realitatea vieții noastre. Doar acolo vom găsi povești pe care nu le vom întâlni niciodată în cărți, căci ele provin din experiențe personale. “Extragerea poveștilor din mina propriei noastre vieți, din viața celor dragi și din lumea modernă, în măsura în care ea este legată de viața noastră, presupune suferințe și grele încercări. Veți ști că sunteți pe drumul cel bun dacă ați trăit următoarele experiențe: ați avut încheieturile degetelor zgâriate, ați dormit pe pământul rece – nu o dată, ci de multe ori – ați bâjbâit în întuneric, ați mers în cerc noaptea, ați avut revelații zguduitoare și aventuri care-ți fac părul măciucă. Toate acestea au o valoare inestimabilă. Trebuie să fie puțin – și în unele cazuri mult – sânge vărsat în fiecare poveste, ca ea să fie puternică, plină de forță spirituală, iar omul să fie purtător al unui remediu autentic.” Să lăsăm poveștile, cu alte cuvinte viața, să ni se întâmple, să lucrăm cu poveștile noastre, nu ale altcuiva, să le udăm cu sângele nostru, cu lacrimile noastre, cu râsul nostru, până vor înflori, până vom înflori noi, aceasta fiindu-ne menirea. Singura menire.
……………………………………………..
Așadar, las povestea celui de-al zecelea meu an în China să se scrie. Să mă poarte pe brațele ei de la răsărit la apus și prin anotimpurile ei – de la spectacolul floral al primăverii, cu magnoliile înflorite peste noapte într-o splendoare cosmică, de la misterul și frumusețea florilor de lotus ce se deschid vara pe ape tulburi îmbrăcând lacurile, la frunzele ce se așează toamna în poezii și destine pe cărările ce curg încet spre temple, la rarii și dantelații fulgi de nea ce cad iarna în sclipiri de cristal peste anticele lampioane transformându-le în șoapte magice. Voi începe cel de-al zecelea an în China la data de 1 iunie 2020. Am semnat deja contractul, iar formalitățile pentru prelungirea vizei sunt în desfășurare. Toate acestea, însă, în plină pandemie. Cu siguranță nu voi uita niciodată faptul că am semnat documentul împreună cu una dintre colegele mele din redacție, în calitate de reprezentantă a părții chineze, cu măștile pe față, într-un birou gol și trist, păstrând o oarecare distanță între noi, o situație ciudată pentru amândouă, dar pe care am depășit-o repede amintindu-ne de aceste frumoase momente din anii trecuți.
……………………………………………..
În 20 ianuarie a fost decretată în China starea națională de urgență și anunțate închiderea completă a orașului Wuhan, unde a izbucnit focarul epidemic, și un set de măsuri ferme și severe în încercarea și eforturile autorităților de a stopa răspândirea noului coronavirus. De atunci, lucrez numai de acasă, până la noi decizii, iar îndemnul lor, pentru a ne proteja, a fost izolarea, evitarea contactului cu ceilalți. Lucru pe care l-am făcut și pe care îl respect și azi, chiar dacă măsurile încep să fie relaxate ușor și treptat la Beijing, de altfel, în toată China.
……………………………………………….
Eu locuiesc într-un cartier din vestul capitalei Beijing, într-un hotel cu aproximativ o sută de străini din peste 60 de țări, toți angajați ai China Media Group, cel mai mare trust de presă al Chinei, din care fac parte televiziunile CCTV (China Central Television), CGTN (China Global Television Network), Radio China Internațional și Radioul Național al Chinei care transmite pentru cele 56 de comunități etnice ale Chinei. Două din cele trei intrări ale clădirii cu patru scări sunt încă blocate. Una singură este funcțională, în fața căreia există zi și noapte un filtru de control. În afară de noi, străinii și angajații hotelului, nimeni nu are voie să intre, iar noi avem acces numai cu card pe care l-am primit de la recepția hotelului, ce atestă faptul că locuim acolo. În plus, angajați ai forțelor de ordine ne verifică temperatura corporală de fiecare dată când intrăm. Clădirea este dezinfectată de două ori pe zi, dimineața și după-amiaza, la ore fixe, până în cele mai mici detalii, cum ar fi butoanele cu cifrele din exteriorul și interiorul liftului sau partea exterioară a clanțelor de la ușile apartamentelor noastre. Mirosul aspru al dezinfectantului care plutește în aer, ceva familiar deja, mă trezește în fiecare dimineață. Este pe post de ceas deșteptător, amintindu-mi cu acuitate de autoizolarea în care trăiesc de atâta timp.
De altfel, nici între noi, colegii, nu avem voie să ne vizităm, comunicăm pe Internet, la telefon sau ne vedem rareori în parc ori la vreun magazin din zonă. Până de curând, am ieșit o dată pe săptămână din hotel, ca să cumpăr apă și alimente și dacă era soare, am fost la câte o scurtă plimbare în parcurile din apropiere, nicidecum în afara cartierului. Dar acum câteva zile, mi-am spus că este timpul să sparg tiparele și să înfrunt cu și mai mult curaj epidemia care ne-a aruncat în spatele ușilor închise. Cu masca pe față, obligatorie deocamdată, cu dezinfectantul și mănușile chirurgicale în poșetă, am urcat în metrou după aproape patru luni și m-am oprit în zona Xidan, nu departe de Piața Tiananmen, ca să simt inima metropolei Beijing bătând din nou. Evident, la intrare, temperatura corporală mi-a fost luată instantaneu de aparate identice cu cele din aeroporturi, iar în vagoane am adulmecat imediat mirosul de clor proaspăt. Foarte puțini călători în metrou, o imagine nefirească pentru capitala Chinei. Zona Xidan era plină de forțe de ordine, de acei bao an, echivalentul jandarmilor români, care asigură respectarea măsurilor de protecție. Acest lucru nu m-a împiedicat să-mi aud inima zvâcnind tare, ca un răcnet puternic, cel al libertății, pe care Buddha l-a numit răcnetul leului. Când un om atinge o stare specială sau una de liniște absolută, el răcnește ca un leu. Am petrecut câteva ore în acea după-amiază în Xidan. La intrarea în fiecare mall are loc același procedeu, luarea temperaturii, masca este obligatorie și în interior, de altfel toți vânzătorii poartă, peste tot sunt instalate aparate cu dezinfectanți, iar magazinele sunt curățate și dezinfectate foarte des. A doua mea ieșire a fost duminica trecută, într-un Art District, nu departe de casă, unul foarte elegant cu restaurante, librării în care poți servi cafea, ceai sau prăjituri, cu multe terase amenajate, unde mi-am dorit să simt din nou plăcerea aceea minunată de a bea o cafea. Zona are două intrări, la ambele fiind câte un filtru de control, unde pe lângă luarea temperaturii, a trebuit să scanez un cod în aplicația Wechat folosită în China, un fel de Facebook dar la dimensiuni mici, prin introducerea numărului de telefon, care îți arată pe loc dacă și unde ai călătorit în ultimele trei zile. Mesele și scaunele sunt așezate mai rar, iar oamenii se așează în grupuri de câte trei, maximum patru, fiind încă foarte vigilenți. Stăteam pe o terasă și mă gândeam cât de lungă este izolarea pe care o trăim, distanțarea socială cum a fost numită oficial, însă îmi revin repede și îmi spun că n-am niciun motiv să mă plâng, pentru că nu sunt între cei din linia întâi, cei care lucrează în spitale, în sistemul de sănătate, armata, pompierii, poliția, angajații de pe mijloacele de transport în comun, din magazine, cei care ne asigură hrana sau cei care iau gunoiul din stradă și atâția alții care fac casocietatea să funcționeze atât cât se poate în condițiile de acum. Cum pot compara izolarea mea cu curajul de care au nevoie toți aceștia care acționează pentru noi toți în încercarea dificilă prin care trecem, în ciuda riscurilor la care se expun? Și îmi vine în minte un scurt dialog cu sora mea medic care tratează zi și noapte bolnavi de COVID-19, obligată să stea departe de familie și să locuiască într-un hotel. Gabriela, ți-e teamă? / Nu, Feli, sunt oameni ca și noi. Sunt foarte precaută. Trebuie să fim calmi și să ne gestionăm foarte bine emoțiile. Au nevoie de ajutorul nostru.
Privesc la modul general criza și încerc să găsesc părțile bune. Poate că una dintre acestea este cea legată de umanitate, în sensul că lumea a ales să pună ca prioritate viața umană, să-și salveze generațiile de vârstnici și nu economia. De aceea, nădăjduiesc că lucrurile se vor schimba și poate că mulți dintre noi ne vom schimba. Că cei responsabili vor înțelege, în sfârșit, că avem nevoie de spitale, de școli, de investiții în cercetare, să protejăm natura, pentru că dacă vrem să auzim cântecul păsării trebuie să plantăm un copac, că perspectivele noastre pentru viitor se vor schimba.
Chinezii au avut o minivacanță de câteva zile cu ocazia Zilei Internaționale a Muncii, de altfel prima vacanță după ce autoritățile au anunțat că au sub control epidemia de COVID-19, cu menținerea în continuare a măsurilor ferme. Piața turistică a înregistrat primul vârf, ceea ce atestă faptul că dorința de consum a chinezilor accelerează relansarea economiei. Numai la Palatul Imperial din Beijing sau Orașul Interzis, așa cum este cunoscut, au fost vândute într-o jumătate de zi 25.000 de bilete de intrare, dar în condițiile în care zonele turistice din țară nu trebuie să depășească 30% din capacitatea de primire.
Reîncălzirea consumului a fost înregistrată, de asemenea, și în magazinele reale. Datorită măsurilor de promovare, magazinele din multe localități ale Chinei au primit numeroși consumatori. Chiar la Wuhan, orașul cel mai grav afectat de epidemie, vânzările în mai multe magazine au atins nivelul de dinainte de epidemie. Reluarea muncii și a producției în fabrici și companii se face în etape. De asemenea, aproximativ 49.900 de elevi din anii terminali, care vor participa în această vară la examenul Gaokao (adică bacalaureat), din 254 de licee din Beijing, au reluat cursurile. Asta după ce autoritățile locale au asigurat dezinfecția în toate școlile și spațiile aferente. De asemenea, au pregătit peste două milioane de măști pentru elevi și întregul personal școlar. Accesul în campusurile școlare se face în urma unei testări medicale sumare, respectiv temperatura corporală, și în baza codului de verificare a deplasării în ultimele două săptămâni. Majoritatea celor care au reluat școala vor susține în perioada 7-10 iulie anul acesta examenele de admitere la facultate. Capitala Beijing are, în prezent, peste 1,3 milioane de elevi înscriși în școlile primare, medii și liceale, elevii care nu sunt în anii terminali având cursurile online.
Pot spune așadar, că viața aici începe să reintre în firescul ei, pe sub măști văd zâmbete și în ochii celor cu care mă întâlnesc citesc încrederea. Important este să nu ne lăsăm împinși de probleme și să ne lăsăm conduși de visuri. În momentele în care simt că tristețea-mi dă târcoale, închid ochii și mă gândesc la ceea ce mă face fericită. În fiecare an, în această perioadă aveam biletul de avion luat și eram pregătită pentru vacanța din România. Acum nu a fost posibil, cel puțin deocamdată, acest lucru, dar visez la momentul în care îmi voi lua părinții în brațe, surorile, nepoții, la întâlnirile cu prietenii dragii cu care am de împărtășit atâtea experiențe, visez concerte, spectacole, visez locurile mele preferate din China și România, călătorii fără restricții, nopți albe sub cerul înstelat, că sunt iar femeia deșertului peste care cade lin înserarea și la câte altele. Da, visez la normalitate, pentru a-mi desăvârși povestea celui de-al zecelea an în China. Până atunci, însă, îmi trăiesc rugăciunea și îmi rog viața, precum spune Fericitul Vladimir Ghika.
Un text de Felicia Nina Gherman, de la Beijing
