Vasile Dobrău, mereu fermecat de dreptunghiul verde…

„Nu conteaza ce ai fost. Conteaza ce esti”. Asta e vorba pe care am auzit‑o de la Vasile Dobrău.  Și o voi ţine minte toată viaţa. Pentru că are profunzime: ea se referea la fotbalişti, bănuiesc, generic, dar se poate extra­pola în orice domeniu şi în orice meserie, în orice moment al vieţii.

Ea exprimă o realitate.

Trebuie să fii mereu pe fază, la orice vârstă, să nu tră­ieşti din trecut, să nu uiţi de starea ta de azi făcându‑ţi vi­suri pe termen lung. Pe scurt, să îţi trăieşti clipa foarte atent la starea ta actuală, să nu te neglijezi, din nici un punct de vedere, să nu laşi garda jos.

Altfel, mă cam teroriza: cel puţin pe teren striga la mine non‑stop. Şi cum eram mai tânăr decât el cam cu 10 ani, nu prididea să‑mi tot amintească asta: „hai, aleargă, că tu eşti cel mai tânăr de pe teren”. Şi‑aşa am rămas, cu tara asta, că‑s cel mai tânăr, chiar şi când am ajuns la 40 de ani…

Apoi, mă enerva că mă bătea la tenis: pe mine, care am jucat tenis de la vârsta de 8 ani. El, care a învăţat tenis după vârsta de 40 de ani. Muream de ciudă.

Îmi plăceau ritualurile lui: mergea tot timpul la cumpă­rături, pe strada Napoca. Oricând: pe ploaie, pe ninsoare, pe cea mai câinioasă vreme el făcea cumpărături. Niciodată soţia sa. Îmi plăcea mult chestia asta, cred că îl relaxa de fapt.

Apoi mi‑a plăcut că a fost toată viaţa pedant, a ştiut să umble îmbrăcat elegant şi avea grijă de siluetă.

Pot spune că şi acum Dobrău are greutatea din timpul în care era fotbalist activ.

Lângă Dobrău nu e uşor să trăieşti, mai ales pentru că ţi le cam spune verde în faţă. Am trecut printr‑o astfel de experienţă, în urma căreia a fost o vreme când nu ne‑am vorbit. Şi vreau să spun că deşi sunt la rândul meu greu de înduplecat când vine vorba despre a face un pas înapoi, de‑abia aşteptam să aibă loc împăcarea.

Şi ea a venit, tot datorită fotbalului. Culmea, jucam în aceeaşi echipă chiar dacă eram … răciţi.

Dar pentru că am făcut meciul vieţii, n‑a mai avut ce face şi cumva‑cumva s‑a produs revenirea la normal.

Şi mi‑a căzut foarte bine.

Ar fi fost păcat să pierdem o astfel de relaţie.

• · ·

Data naşterii: 14.06.1953, Bucureşti

Zodia: Gemeni

Studii:

Liceul Ministerului de Interne Bucureşti, 1972

IEFS Cluj, promoţia 1983

 

Activitate sportivă:

• a început să joace pentru Dinamo Bucureşti încă din 1965, parcurgând traseul copii, cadeţi, juniori
• primii antrenori: Gheorghe Timar, Petre Steinbach
• component al echipei naţionale de juniori, în perioada 1969‑1971, unde a fost coleg cu Sătmăreanu II, S. Gabriel, Boloni, Mircea Sandu, A. Năstase ş.a.
• calificat cu echipa naţională de juniori a României la Turneul Final din Scoţia
• câştigător cu echipa naţională de juniori la Turneului „Prietenia” în 1970
• a debutat în echipa întâi la „Dinamo” Bucureşti în 1972, la 19 ani, la un meci cu ASA Târgu‑Mureş
• tot la 19 ani debutează şi în echipa naţională, contra Finlandei.

 Palmares:

• peste 250 de meciuri în Divizia A
• 15 goluri marcate în Divizia A
• 35 de partide disputate cu echipa naţională de juniori
• 15 partide cu lotul olimpic şi de tineret
• a jucat 7 meciuri sub culorile echipei naţionale de seniori a României
• de 4 ori campion naţional cu „Dinamo” Bucureşti în anii 1971, 1973, 1975 şi 1977, coleg de echipă cu C. Dinu, S. Gabriel, Deleanu, Cheran, Nunweiller VI, Al. Moldovan, Dumitrache, Lucescu, I. Marin, Custov, Dudu Georgescu, I. Moldovan
• de 2 ori finalist al Cupei României, cu „Dinamo” Bucureşti

Câteva dintre partidele importante ale carierei sale la echipa naţională:

• Helsinki 1972, Finlanda‑România 1‑1, în meci din prelimi­nariile Campionatului Mondial din 1974
• Milano, 1976, Italia‑România 4‑2, meci amical, cu pre­zenţele în echipa italiană a celebrilor Zoff, Fachetti, Graziani, Bettega, Antognioni
• Bucureşti, 1977, România‑Iugoslavia 4‑6, partidă dispu­tată în preliminariile Campionatului Mondial din 1978
• 1973, Bucureşti şi Madrid, Dinamo‑Atletico Madrid 0‑2 şi 2‑2 (Cupa Campionilor Europeni, turul 2)
• 1974, Bucureşti şi Koln, Dinamo‑FC Koln, 1‑1 şi 2‑3 (Cupa UEFA, turul 2)
• 1975, Madrid şi Bucureşti, Real Madrid‑Dinamo 4‑1 şi 0‑1 (Cupa Campionilor Europeni, turul 1)
• 1976, Bucureşti şi Milano, Dinamo‑AC Milan 0‑0 şi 1‑2 (Cupa UEFA, turul 1, adversarul său direct fiind nimeni altul decât Fabio Capello, celebrul antrenor de astăzi)

 

A jucat pentru echipele:

• Dinamo Bucureşti între 1972‑1979
• Universitatea Cluj între 1979‑1983
• Armătura Zalău 1983‑1984
• Dacia Orăştie între 1984‑1989

 

După retragere a continuat ca antrenor al echipelor „Dacia” Orăştie (1984‑1989), „Unirea” Slobozia (1989‑ 1990), „Metalurgistul” Cugir (1990‑1991 şi 1999‑2000), „Rocar” Bucureşti (1993‑1994), „CFR” Cluj (1997‑1998), Armătura Zalău (1998‑1999). De asemenea, a fost obser­vator federal între 1991‑1993 şi Director sportiv la „U” Cluj între 1994‑1997. În prezent, Vasile Dobrău este maestru al sportului și ofiţer, căpitan în rezervă, al Ministerului de Interne.

 

… după o partidă de tenis pe fostele terenuri

de lângă stadion, în anul 2002…

 

Un bucureştean adoptat de Cluj necondiţionat

Una dintre cele mai interesante mărturisiri pe care le‑am auzit din partea interlocutorului meu în timp ce lu­cram împreună la acest material, a fost aceea că fiul său, Tudor, fotbalist şi el, este şi nu prea informat despre trecutul de fotbalist al tatălui său. De aici se desprind cel puţin două lucruri: unul ar fi acela că Vasile Dobrău nu şi‑a „îndopat” băiatul cu poveşti despre cariera sa, iar al doilea că Vasile Dobrău nu a făcut rabat de la unul dintre principiile care îl călăuzesc şi care spune că în viaţă nu contează atât de mult ceea ce ai fost, ci ceea ce reprezinţi în momentul de faţă.

În ceea ce ne priveşte, ne vom referi la activitatea de sportiv, antrenor şi director sportiv a lui Vasile Dobrău, dar înainte de aceste lucruri, v‑aş mai oferi două teme de reflec­ţie: în 1979 Vasile Dobrău s‑a hotărât să susţină examenul de admitere la facultate la Cluj. În urma reuşitei, intenţia sa declarată a fost aceea de a se transfera la Universitatea. Clubul Dinamo Bucureşti nu a agreat ideea, nu i‑a acordat dezlegarea şi l‑a suspendat pe o perioadă de un an şi jumă­tate. Cu toate că se putea răzgândi, avea doar 26 de ani şi viitorul în faţă, el nu a făcut‑o, a aşteptat până când a putut intra în teren şi a jucat apoi patru ani pentru „U”.

Al doilea episod, mult mai recent în timp, s‑a petrecut în finalul campionatului 1996‑1997, Divizia A, când situaţia tensionată de la Universitatea impunea un şoc. Atunci, Vasile Dobrău, împreună cu preşedintele de pe atunci al „Universităţii” Cluj, Sorin Bagiu, au demisionat.

Sunt elemente care, coroborate cu un trecut de interna­ţio­nal remarcabil, pot cântări mult în imaginea de ansamblu a personalităţii lui Vasile Dobrău.

Vasile Dobrău este căsătorit cu Livia Ioana, care a prac­ticat atletismul la CSS Cluj (probele de lungime şi 200 m plat) şi este tatăl lui Tudor Ioan, şi el fotbalist.

Universitatea Cluj a reprezentat întotdeauna un nume care a impus respect în fotbalul românesc. Câteva elemente individualizează acest club şi aici ar trebui vorbit în primul rând despre tradiţie. Înfiinţat în 1919, fondatorul şi primul său preşedinte fiind profesorul universitar doctor Iuliu Haţieganu, clubul a format în timp mari jucători şi caractere deopotrivă. Sportul şi studiul s‑au îngemănat perfect, nume sonore rămase în memoria afectivă a spectatorilor găsindu‑şi la Universitatea tărâmul deplinei consacrări.

Fără a avea pretenţia de a face o radiografie exactă a unei istorii care rămâne veşnic vie, voi aminti doar câteva nu­me care rezonează şi acum în sufletul iubitorilor fotbalului clujean: dr. Coracu, dr. Cristea, Ioanovici, Şt. Covaci, dr. Luca, Dascălu, în anii ’40, dr. Georgescu, Costin, Suciu, Petru Emil, Mateianu, Copil, în anii ’50, R. Cîmpeanu, Grăjdeanu, Neşu, dr. Ivansuc, Adam, în anii ’60, când s‑a câştigat şi Cupa României, Lăzăreanu, Moş, Ciocan, Uifăleanu, Septimiu Cîmpeanu, în anii ’80. Un elogiu se impune antrenorilor de excepţie care s‑au ocupat de destinele fotbalului juvenil de la Universitatea, şi aici trebuiesc menţionate meritele incontes­ta­bile ale unor Andrei Sepci, Vily Covaci, Silviu Avram, Vasile Băluţiu.

Acest scurt preambul se doreşte a fi o explicaţie a far­me­cului, misterului, mirajului care au înconjurat mereu Universitatea. Atracţia pe care acest club a exercitat‑o în rândul fotbaliştilor şi nu numai, a făcut ca mulţi dintre spor­tivii din alte zone decât cele apropiate Clujului să îşi găsească aici deplina realizare, din toate punctele de vedere.

Nu face excepţie de la regulă nici Vasile Dobrău. Născut din părinţi ardeleni, el a cunoscut consacrarea la Dinamo Bucureşti, după care, în anul 1979 a hotărât, în pofida reper­cusiunilor la care se expunea, materializate în aproape doi ani de suspendare, să continue fotbalul la Universitatea Cluj, unde devenise între timp student. Până să ajungem la acest capitol, vom trece împreună în revistă anii în care interlocu­torul nostru a câştigat patru titluri cu Dinamo şi a jucat meciuri importante în „naţionalele” României.

 

− Cum a făcut Vasile Dobrău primii paşi spre sport?

− Am fost încurajat foarte mult de tatăl meu, el însuşi un mare amator de fotbal şi suporter fervent al echipei Dinamo Bucureşti. Mergeam împreună la stadion, în calitate de spec­tatori şi îmi amintesc cu plăcere de cuplajele interbucureş­tene, care făceau deliciul a zeci de mii de iubitori ai sportului.

În 1965, am participat la o selecţie pentru Dinamo, citind un simplu afiş. Idolul meu de pe atunci era Pîrcălab, un fotba­list la mare modă şi poate tocmai de aceea visam să devin extremă dreaptă. Primul meu antrenor, Petre Steinbach, avea să aibă o viziune nemaipomenită şi mi‑a recomandat postul de libero, pe care de altfel aveam să mă consacru mai târziu. Detenta, viteza şi disciplina de care am dat dovadă, au fost atuu‑rile care m‑au recomandat într‑un timp relativ scurt şi am parcurs oarecum firesc drumul de la copiii lui Dinamo până la echipa de juniori a aceluiaşi club.

− Cum aţi fost primit în marea echipă a lui Dinamo din 1971?

− După o perioadă grea, cu şcoală, antrenamente, con­vocări la lotul naţional de juniori, vestea că am fost cooptat în lotul mare a lui Dinamo a venit ca o împlinire a eforturilor pe care le depusesem. Ţin minte că antrenorul Dumitru Nicolae Nicuşor m‑a prezentat băieţilor: „Acesta este noul vostru coleg, Dobrău, de la juniori”. Imediat a venit replica, din partea lui Nunweiller, care a spus: „Băiete, aici e la se­niori”, adică nu e de joacă. De la primele antrenamente am ţinut să le demonstrez că nu eram un ţânc, aşa că intram bărbăteşte, mai cu câte o ”talpă” pe alocuri, atât cât să im­pun respect. În urma unei asemenea şedinţe de pregătire, acelaşi Nunweiller a anunţat la un moment dat: „Băieţi, Dobrău este unul de‑al nostru”, semn că am fost rapid accep­tat. Vreau să vă spun că la Dinamo se pătrundea greu, iar de rămas acolo era de zece ori mai greu. Nu trebuia să trans­pară niciun semn de slăbiciune din partea ta, trebuia să strângi din dinţi şi să nu te umileşti. Dinamo a fost o şcoală a celor puternici, îndrăzneţi şi tenace.

− La momentul debutului dumneavoastră, la Dinamo se schimba generaţia unui Popa, Pîrcălab, Frăţilă sau Varga cu cea a lui Lucescu, Dinu, Dumitrache, Cheran, Deleanu. Aţi făcut legătura între aceştia din urmă şi cei din a treia generaţie să spunem, cea a lui Custov, S. Gabriel, Sătmăreanu II, Ion Marin, Augustin. În tot acest context, cum aţi reuşit să vă menţineţi printre titulari?

 − Într‑adevăr, la Dinamo concurenţa era fantastică. De asemenea, cultul pentru performanţă era la mare preţ la Dinamo. Acolo obiectivele erau întotdeauna aceleaşi: cupa şi campionatul. Această mentalitate de învingător care îţi era inoculată se plia de minune pe aspiraţiile mele. Întotdeauna am intrat în teren pentru ca să câştig. Nu chiar cu orice preţ, dar nici departe de acest lucru. Poate şi faptul că am fost co­leg de cameră timp de 8 ani cu Cornel Dinu a contribuit la această hotărâre şi determinare pe care le aveam atunci când intram în teren. Ar mai fi de discutat apoi despre postul meu, cel de libero, unul de o mare responsabilitate în angre­najul echipei. El impune o anumită rigoare şi siguranţă de sine, elemente indispensabile pentru un astfel de rol. De aceea am încercat mereu să mă perfecţionez, pentru a nu dez­minţi încrederea antrenorilor, şi de ce nu, a coechipie­rilor.

− Răsfoind prin analele campionatelor 1972‑1973, 1975‑1976, am descoperit o serie de nume de mare rezonanţă în fotbalul românesc: Dumitrache, Lucescu, Dinu, Nunweiller VI, Deleanu, Al. Moldovan, Sătmăreanu II, Custov, Dudu Georgescu, Augustin, Vrânceanu. Cum era acea echipă a lui Dinamo, prin ce se individualiza?

− Cât timp am jucat împreună, am cucerit 4 campionate, 1971, 1973, 1975 şi 1977. Profesionalismul acelei generaţii, din care sunt onorat că am făcut parte, era desăvârşit. Dinamo ne‑a format ca sportivi, iar coeziunea dintre noi era perfectă. Lăsând puţin la o parte fotbalul, pot spune că am descoperit în acel anturaj ce înseamnă respectul reciproc şi cum pot fi valorizaţi nişte sportivi, din toate punctele de vedere. Era o chestiune la fel de importantă ca şi fotbalul aceea de a participa, în calitate de spectator la tot ceea ce însemna viaţă culturală în Bucureşti şi nu întâmplător cercurile pe care le frecventam erau unele deosebit de selecte. Aveam prieteni printre scriitori, artişti, precum Victor Vlase (balerin), Fănuş Neagu, Gheorghe Dinică, Ion Băieşu, Dumitru Furdui. Împreună cu colegii mei formam un tot unitar, ne sprijineam reciproc, ţineam unul la celălalt şi fă­ceam tot ce era posibil pentru a menţine această unitate de grup care este de fapt indispensabilă şi constituie unul dintre secretele performanţei la nivelul unei echipe.

− Ar fi binevenite câteva referiri la meciurile inter­na­­ţionale la care aţi participat, la nivel de reprezenta­tive şi în cadrul cupelor europene.

− Am să încep, poate contrar aşteptărilor, cu cel mai ne­fericit meci la care am participat, cel cu Iugoslavia, 4‑6, la Bucureşti, în preliminariile Campionatului Mondial din 1978. România juca în formula Moraru ‑ Cheran, Sameş, Sătmăreanu II (Dobrău), Vigu ‑ Bölöni, Dumitru, Iordănescu ‑ Lucescu, Dudu Georgescu, C. Zamfir. Lăsând la o parte rezultatul, pentru că în general nu există o reţetă infailibilă a succesului, aşa cum nu există o explicaţie a eşecului, am să mă refer în două cu­vinte la ce ne‑a spus Ştefan Covaci la vestiar, după termina­rea partidei: „A fost un meci extraordinar, dar pentru un spectator neutru”. Într‑adevăr, un meci dens, în care iugosla­vilor le‑a ieşit totul, dacă ne gândim doar la faptul că din 7 şuturi pe poartă au înscris 6 goluri.

Deşi un amical, Italia‑România din 1976, cu Zoff, Fachetti, Graziani, Bettega sau Antognoni la gazde, a fost un alt meci „adevărat”, în care am simţit ce înseamnă fotbalul mare, în contact cu o superputere mondială în materie.

Ar mai fi un 1‑1 la Helsinki, cu Finlanda, în 1972, o partidă grea, în care în minutul 90 conduceam cu 1‑0. Atunci, ca să „tragă de timp”, portarul nostru, Necula Răducanu, a rămas „culcat” pe o minge mai mult timp decât arbitrul a considerat a fi regulamentar. Acesta din urmă a dictat o „indirectă” din careul nostru, în urma căreia am fost egalaţi.

În campaniile europene, cu Dinamo, am jucat o serie de meciuri extraordinare, în compania unor echipe celebre pre­cum Real şi Atletico Madrid, FC Köln sau AC Milan. Ţin minte că, în partida contra italienilor, îl marcam pe Fabio Capello, care mi‑a aplicat un pumn în stern cu zâmbetul pe buze, de parcă nu s‑ar fi întâmplat nimic. A durat ceva până l‑am „taxat” la rândul meu şi atunci mi‑a făcut un semn impercep­tibil, din care am înţeles că un anume respect s‑a instaurat între noi şi de acum înainte trebuie să ne vedem doar de joc. Ce să vă spun, erau primele luări de contact cu lumea bună a fotbalului mondial, experienţa noastră nu era suficientă, dar nu ne‑am făcut de ruşine. Au fost nişte ani extraordinari pentru mine, eram titular la Dinamo şi la lotul naţional, era un vis continuu din care parcă nu concepeam să mă trezesc. Întreaga atmosferă de atunci a însemnat o perioadă de acumulări intense, care mi‑au folosit mai apoi în modul de a percepe performanţa, de a înţelege fotbalul mai presus decât un simplu sport, de a‑l ridica la rangul de profesie.

− Cum aţi fost primit la Cluj, în 1979?

− Toată lumea m‑a primit cu braţele deschise, iar mie personal mi se îndeplinise un vis, pentru că de mic simpa­tizam cu „U”, fie şi pentru motivul că părinţii mei erau arde­leni. Mai mult, de fiecare dată când „U” evolua la Bucureşti făcea zile fripte echipelor adverse, jucând cu ambiţie şi mult elan, demonstrând o valoare incontestabilă. Am prins o echipă foarte bună la Cluj, cu fotbalişti talentaţi alături de care m‑am simţit extraordinar. O să‑i amintesc, pentru că îmi face o reală plăcere, cu scuzele de rigoare dacă voi omite pe cineva: Lăzăreanu, Moldovan ‑ portari, Dobrotă, Ciocan, Bagiu, Moş, Pop Florin ‑ fundaşi, Manu, Răduţă, Tim Cîmpeanu, Bucur, Suciu, Ţegean ‑ mijlocaşi, Vidican, Ţiglariu, A. Mureşan, Batacliu ‑ atacanţi. Alături de aceştia, am petre­cut patru sezoane, atât în Divizia A, cât şi în B, până la plecarea mea în 1983 la „Armătura” Zalău. De toate aceste momente, îmi amintesc cu multă nostalgie.

− După „tranziţia” Armătura Zalău, aţi ales „Dacia” Orăştie, o echipă mică, de Divizia C, unde aveaţi dubla calitate de antrenor‑jucător. A fost o etapă importantă a carierei dumneavoastră, dacă socotim că aţi rămas acolo până în 1989. De ce Orăştie?

− Gândul meu era să îmi verific cunoştinţele dobândite în teren şi am ales Orăştie pentru că se plia perfect pe aspiraţi­ile mele. Din primul an am reuşit promovarea, apoi ne‑am menţinut în Divizia B, practicând un fotbal de calitate. Am scos la rampă un fotbalist care a ajuns la „Steaua” Bucureşti, este vorba despre Nicolae Mitu, pe care l‑am descoperit per­sonal şi l‑am promovat la echipa mare, deşi era încă junior.

− V‑aţi perfecţionat în promovări, pentru că în campionatul 1989‑1990 aţi promovat, tot în calitate de antrenor principal, pe „Unirea” Slobozia. Şi aici aţi avut performanţe notabile. Care au fost acestea?

− În acel an am renunţat să mai intru în teren, nu pentru că nu aş mai fi făcut faţă, dar am cedat în favoarea antre­norului meu secund, Prepeliţă. Echipa din Slobozia era foarte ambiţioasă, împreună am promovat din C în B şi am jucat un sfert de finală de Cupa României. Am trecut de FC Bihor (antrenor Lajos Sătmăreanu) şi de „U” Cluj (antrenor fiind prietenul meu Cornel Dinu), pentru a pierde apoi în faţa Stelei‑Maxima, cu Lung, Iovan, Bărbulescu, Ilie Dumitrescu, Lăcătuş, T. Stoica, L. Bălan sau Piţurcă în teren.

− A urmat, în 1990‑1991, „Metalurgistul” Slatina ….

− Da, era o echipă de B, unde l‑am avut ca jucător pe ce­lebrul de azi Gică Craioveanu, dar nu m‑am putut bucura prea mult de serviciile sale, pentru că l‑a „furat” Ilie Balaci, pe atunci antrenor la Drobeta Turnu‑Severin.

− Ce s‑a mai întâmplat până în 1994, când aţi ajuns la Cluj?

 − Am activat între 1991‑1993 în corpul de observatori fe­derali al Federaţiei Române de Fotbal, apoi am fost antrenor principal la „Rocar” Bucureşti, în Divizia B, în campionatul 1993‑1994. Aici pot spune cu mândrie că l‑am promovat pe Mulţescu jr., un portar care avea să se dovedească peste câţiva ani unul dintre cei mai valoroşi sportivi pe acest post. Am mai lucrat acolo cu Anghel, un alt portar talentat, care a ajuns mai apoi la „Rapid” şi cu atacantul Caciureac, fost la „CFR” Cluj, „Dinamo” Victoria şi „Rapid” Bucureşti.

− În 1994, la solicitarea expresă a preşedintelui de pe atunci al „Universităţii”, domnul Sorin Bagiu, aţi acceptat postul de director sportiv. Cum au fost acei ani, până în 1997?

− Eu spun că au fost nişte ani plini, intenşi, cu multe satisfacţii, dar şi cu unele scurt‑circuite, în finalul perioadei.

În 1994‑1995, cu antrenorul Ioan Andone la timonă, echipa şi‑a păstrat locul în Divizia A şi a jucat o semifinală de Cupa României, cu „Petrolul” Ploieşti. Achiziţiile acelui an au fost notabile, Predatu (de la FC Argeş), Cr. Stoica (de la Naţional), Necula (de la „Sportul”) şi Colceag (de la „Dinamo”). Echipa tip: Colceag ‑ Gherman, Necula, Falub, Pojar ‑ R. Sabo, Dican, Stoica, Voica ‑ Predatu, M. Popescu.

În 1995‑1996, Ando pleacă după 5 etape, vine Dan Anca. Apar Marcă (Reşiţa), Jula (Zalău), Brătianu II (Dinamo), Maier (Sibiu), Mariş (juniori). Echipa standard: Ritli ‑ Şandru, Brătianu II, Falub, Marcă ‑ Maier, Olariu, Dican, Coroian ‑ Predatu, M. Popescu.

Între 1996‑1997, antrenor Dan Anca, pleacă Falub la Basel, Predatu la Panonios, Ritli la Steaua, Coroian la Gloria Bistriţa, vin Truşcă de la CFR Cluj, Cioloboc de la ASA Tg Mureş, M. Stan de la Aripi Bacău. Echipa: Mare ‑ M. Stan, Jula, Brătianu II, Bănceu ‑ Maier, Olariu, Truşcă, Zotincă ‑ M. Popescu, Cioloboc. După tur ocupam locul 5, returul debutea­ză bine, cu victorii la Braşov, acasă cu Bistriţa şi Constanţa, dar inevitabilul se produce: sponsorul Dacia‑Felix se retrage, jucătorii îşi reclamă cu vehemenţă drepturile, totul culmi­nând cu refuzul de a participa la meciul de la Târgovişte. Rămânem în extremis în A, dar tensiunea era de nesuportat, auspiciile pentru sezonul următor erau dintre cele mai proaste, aşa că am considerat, împreună cu preşedintele Sorin Bagiu, să demisionăm. Gestul a fost unul bărbătesc, dar regretul a dăinuit, pentru că mă ataşasem foarte mult de acest club.