„Nu mai visez, pași de zăpezi, urme de vulpi”…, asta-mi suna în urechi cînd am văzut o vulpe adevărată în drumul meu de azi spre ferma lui Mugur Pop.
Și într-adevăr, nu visam. Chiar am întîlnit o vulpe. Una extrem de prietenoasă, pe care, dacă mă străduiam un pic, aș fi putut-o îmblînzi probabil.
La Mugur povestea continua, așa cum știam deja. O poveste fără sfîrșit în care un om și un cal ne învață să trăim frumos. Și învățăceii erau acolo. Un adevărat pluton de jucăuși, însoțiți de două profesoare iscusite, îl supuneau pe Mugur unui adevărat tir de întrebări: Ce mînăncă un cal, cît de mare are stomacul, cîtă apă poate bea, calul ăsta de ce nu are aripi să zboare? Și cîte și mai cîte.
Iar de dincolo, dinspre Mugur, veneau răspunsurile, unul mai haios decît celălalt, pe înțelesul celor mici și spre deliciul celor mari, cum ar veni.
Un om și un cal ce cuprind un Univers. Ce simplu pare, dacă ești acolo, privitor, să-ți dai seama că n-ai nevoie de foarte multe ca să ai atît de aproape un întreg Univers…
Dacă îți ridicai privirea, spre deal, îi vedeai și pe ceilalți bidivii ai lui Mugur, semeți, la linia orizontului, un orizont ce părea definit exact de ei, de caii aceștia minunați.
În curte un cîine. Și el, pentru că face parte din familie.
Într-un lighean niște ciuperci. Culese cu mîini sigure pe ceea ce aleg.
În bucătărie se prepară ouă umplute.
O cafea aburindă mă așteaptă pe mine.
Stăm pe verandă, povestim, ne uităm la cer, la caii de pe deal, la copiii care mișună prin fermă.
Am uitat să vă spun că ploua. Nu infernal, ci mocănește.
Dar acesta e chiar un amănunt.
Pentru că viața nu se oprește la ferma lui Mugur dacă plouă. Caii, cîinii, copiii, și uite, chiar și vulpile, sunt acolo.
Acolo unde sufletul e mare încap toate viețuitoarele pămîntului și tot mai rămîne loc.
