„Cînd pleacă vara e ziua lui Gyuri”, așa am ținut minte mereu ziua de naștere a lui Gyuri, pe vremea cînd facebook-ul nu avea grijă să ne amintească lucrurile acestea. Și-atunci ne auzeam.
Știu cu mare precizie că nici el nici eu nu ne uram niciodată clasicele povești cu sănătatea și cu fericirea ci profitam ca după „serus Gyuri (Ovi), la mulți ani” să aflăm cu adevărat ce facem în acea zi. Un episod hazliu legat despre asta e cel în care Gyuri mi-a mărturisit cît de mult îl enerva să îi spună cineva „multă, multă sănătate”. Așa spunea: „serios, Ovi, sănătate îmi ajunge, nu îmi trebuie mie multă, multă sănătate…”
Am pornit pe drumul acestei prietenii cu Gyuri din copilărie, adică din singurul loc sigur și pur al trecerii noastre pe aici…Vorbeam ieri cu Eugen Stegerean, azi profesor de muzică, despre acel început, ca să îmi amintesc mai bine cum am dat…startul. Eugen și cu mine ne „lipisem” de o fanfară a altui liceu (noi fiind la Liceul de Muzică), de dragul unei ieșiri care avea ca punct terminus marea. Sau Marea, cu majuscule, un vis de-al meu niciodată terminat, atît de drag încît închid cîteodată ochii imaginîndu-mi că sînt la malul ei. Și, pentru că marea era al doilea capitol al excursiei noastre, a trebuit în prima fază să trecem printr-o tabără de premilitărie (așa se chema, nu zîmbiți), la Cîmpulung Muscel.
Acolo, dacă n-ar fi fost întîlnirea cu Gyuri, ar fi fost rău. Așa, cu el ajuns tot așa, „parașutat” pe-acolo, a fost bine. Nu bine, ci foarte bine.
L-am amintit cu plăcere în poveste pe Eugen pentru că Gyuri (care îi spunea „Steje”) mă întreba mereu de el, an de an. Cei doi aveau să se mai întîlnească doar o dată, la începutul anilor 2000, la București, în studioul lui Adi Ordean, acolo unde Gyuri înregistra ceva cu Valdy Cnejevic iar Eugen cînta la clape într-o trupă rock.
Și-acolo, la Cîmpulung (verificînd ieri informațiile cu Steje) s-a produs miracolul acesta al întîlnirii cu Gyuri.
Care nu stătea locului.
Seara îi imita ca timbru al vocii pe toți folkiștii posibili și imposibili. Ne găseam locuri pentru aceste concerte oricînd: în timpul zilei, seara și uneori și noaptea, în surdină. Apoi i-a venit ideea să regizeze o piesă de teatru (mult spus, dar asta era ideea), în care ne-a și distribuit. Și care piesă i-a lăsat cu gura căscată pe cei de pe-acolo, la profesori ne referim, în primul rînd. Era o comedie.
Ziua juca handbal. Vă dați seama, cîți să știe handbal, chiar și pe vremea aceea. Dar nu s-a lăsat pînă nu a organizat pe-acolo 3-4 echipe, cît să poată juca el, pentru că era pasionat de acest sport.
Tare mi-a plăcut de Gyuri acolo.
Mai jucînd, mai cîntînd și cu siguranță vorbind cîte în lună și în stele, a început prietenia asta a noastră. Care a ținut mereu.
Vorbeam la fel unul cu altul, an după an, ca atunci, în copilărie. Ca și cum am fi știut că ne puteam ajuta fie și printr-o singură vorbă.
Dar ca să ajungem la capitolul al doilea al întîlnirii inițiale, cel mai frumos a fost cînd l-am cooptat și în „lotul pentru mare”. Pentru că altfel el ar fi trebuit să se întoarcă cu ai lui colegi de unde venise, de la Agnita. „Noroc” cu unul dintre cei din fanfară care se îmbolnăvise la Cîmpulung și-așa i-am falsificat numele și Gyuri a ajuns cu noi și la Năvădari. Bine, nu cînta la trombon ca acela plecat la Cluj ci la tamburină, dar era în fanfară, asta era clar.
Și uite-așa, de acolo, au început apoi întîlnirile noastre. Care au fost dese, foarte dese, apoi rare, apoi din ce în ce mai rare dar, culmea, neschimbate.
Dacă am vorbit un minut sau o zi și o noapte legate a fost la fel de important. Nimic nu se putea schimba.
Cel puțin așa credeam, pînă a survenit…schimbarea.
De cîțiva ani buni deja, cînd pleacă vara îl caut pe Gyuri și nu-l mai găsesc decît în amintirile astea și în alte sute pe care le țin doar pentru mine.
…și să stăm pe spate să mîncăm pîine cu unsoare și roșie și să ne uităm la cer, să o zici pe aia cu „ce-ai zis Ovi, eu să răspund cu nimic și tu să zici a, atunci am auzit bine”, și pe aia cu „n-am zis-o dar o repet”, și pe aia cu langhefunghe și funghelanghe (are „înseamnă” femeie cu picioare lungi și femeie cu picioare scurte), și să zici că auzi perfect germana dar nu înțelegi nimic, și să rîdem un pic, că am cam uitat cum e cu rîsul…
Ce să zic, Gyuri, mi-e foarte dor de tine…
Un gînd bun pentru toți cei care nu uită de tine, pentru artiștii care urcă pe scenă an de an în memoria ta, pentru prietenii tăi, pentru familia ta și pentru cei care aprind o lumînare pentru tine, în cimitirul din Agnita
