Pînă la 17 ani cînd am plecat din Sinuța cu Szalma Iancsi am fost inseparabili. Am jucat, noi doi, cam tot ce se putea juca, nefiind niciodată coechipieri, ci doar adversari. Asta pentru că din competiția dintre noi am făcut un scop în sine. Dincolo de terenul de sport însă am făcut mereu lucrurile împreună. Nici nu știam în care casă stăm, la el sau la mine, pentru că petreceam tot timpul împreună atunci cînd nu eram la școală sau plecați în vreo vacanță din care de-abia așteptam să ne întoarcem.
Viața ne-a separat mai apoi dar nu ne-a despărțit. Ne-am văzut mai rar și totuși destul cît să confirmăm mereu că, într-un anume fel, am rămas inseparabili. Ce ne-a unit, mai mereu, au fost amintirile copilăriei pe care ne-am făcut-o mai frumoasă unul altuia.
Moartea lui, iată, ne desparte. Mai era puțin și-ar fi fost ziua lui, pe 29 ianuarie…
Vineri, 23 decembrie, la ora 11.00, e înmormîntarea lui. Și înmormîntarea unor amintiri pe care, fără el, nu mai am cu cine să le trec în revistă.
Am vorbit cu cîțiva prieteni cu care împărțeam „felii” din copilăria noastră din Sinuța. Oameni care l-au cunoscut bine și care îl plîng acum.
Doru Diculescu, medic: “Sînt consternat. Nu mi-l pot imagina pe Iancsi decît acolo, pe terenul de sport, unde știu că avea o ambiție ieșită din comun, mai ales la fotbal. Se duce, iată, odată cu plecarea lui, încă o fărîmă din cartierul Sinuța, cartier atît de drag nouă, celor care am locuit acolo. Îmi pare tare rău să aud că Iancsi nu mai este, e incredibil…”
Mircea Cojocaru, antrenor de fotbal:
“Iancsi, având în vedere din ce familie provenea, m-a impresionat întotdeauna prin naturalețea sa. Totuși, să fii fiul directorului de la Fabrica de Tricotaje Someșul, să ai mașină cu șofer care să te ducă oriunde vrei, să nu îți lipsească nimic din punct de vedere material și să nu fii cu nasul pe sus, asta era mare lucru. Și Iancsi așa era: la locul lui, respectuos dar foarte ațos, arțăgos, orgolios, cu spirit combativ. Și cu siguranță ar fi ieșit un bun fotbalist dacă ar fi vrut el asta, pentru că avea multe calități, inclusiv un șut năprasnic cu stîngul. Noi, în Sinuța, asta știam face foarte bine: să jucăm fotbal poate mai bine ca oricine. Așa era atunci: jucam de dimineața pînă seara și ne bucuram de sport. Iar Iancsi era un sportiv prin excelență: schia, juca tenis, fotbal, ping-pong, și la toate era foarte bun. Îmi pare tare rău după el…”
Ionel Banu, realizator TV:
“L-am cunoscut pe Iancsi cu 50 de ani în urmă, era un copil. L-a adus Ovidiu Blag la fotbalul nostru săptămînal de pe terenurile betonate de la Institutul de Igienă. Venea de “sus”, din Sinuța. Mi-l amintesc mereu ca fiind un băiat special, educat, bine îmbrăcat, pedant. Și-a făcut cu ușurință loc printre noi și am rămas prieteni peste jumătate de secol. Asta pînă ieri. Pentru că ieri am aflat că prietenul nostru Iancsi a plecat. În Ajun de Crăciun. Sperăm și dorim să credem că a plecat într-o lume mai bună. O lume pe măsura lui. Rămas bun, dragă prietene. Dumnezeu să-ți lumineze calea!”
Marius Ruja, prieten bun cu Peter, fratele lui Iancsi: “Pentru mine Iancsi era cea mai elegantă apariție pe terenul de fotbal. Era ca un actor. Întotdeauna mă bucura prezența lui și faptul că putea să joc în compania unui astfel de băiat special. Era foarte bun fotbalist, încîntător. La fel, cu trecerea anilor, eram foarte bucuros cînd mă mai întîlneam cu el, la o poveste. Îmi pare tare rău să aud că s-a stins, așa cum îmi pare foarte rău și de fratele său Peter care s-a dus și el acum cîțiva ani. Se duc oamenii Sinuței…Dumnezeu să îl ierte. ”
Despre Iancsi, dacă mai vreți să citiți, am mai scris în timp. Aici, aici, aici, aici….
Explicație foto de grup, pe scară:
Aici, în această fotografie, jos, e chiar Janos Szalma, marele director, cu Peter în brațe, fiul cel mic. La mijlocul scării e Istvan, mijlociul, iar în exteriorul scării e Iancsi. În picioare, tot în fața scării, e Sani, unchiul lui Iancsi, mare alpinist. Cei în vîrstă sînt bunicii lui Iancsi, din partea tatălui, iar mai jos, pe scară, e mama lui, Marika-neni. Sus e mătușa sa, Ildi iar persoana din exterior îmi este necunoscută, dar probabil e tot o rudă.
1 comment
O prietenie frumoasa si lunga ne-a unit! M-a cutremurat vestea morții lui Jancsi ( Glane, că așa-i ziceam, el îmi zicea Bandi). O minte deschisă și un suflet mare! În afară de fotbal, Jancsi era un bun schior și un bun jucător de tenis! Era și membru fondator și cîștigator, a campionatului de „La Perete”, inventat de noi (pentru amuzament)!
O să ramîi mereu în amintirea noastră! Odihna eternă, PRIETENE!