Răzvan Apostolescu este ceea ce se cheamă jurnalist old-school. În cel mai luminos sens. El a știut întotdeauna ce înseamnă să fii primul care dă o știre, a știut să facă interviuri-nepereche cu mari personalități și asta să îi iasă perfect, cum la fel de bine a stat la masă cu oameni importanți, la câte o cină, fără ca a doua zi să scrie sau să vorbească despre asta, știind că una e una, alta e alta.
Apostolescu reprezintă o voce extrem de autorizată, sonoră, recognoscibilă, individualizată, fermă a radioului românesc și una așteptată mereu atunci când se difuza emisiunea Fotbal minut cu minut. Mai mult, la un moment dat a fost și la pupitrul de coordonare a acestei emisiuni, achitându-se cu brio și de acea sarcină. De după 1990 încoace, Răzvan Apostolescu a fost lipit ca timbrul de scrisoare de emisiunea Fotbal minut cu minut, văzându-și astfel un vis împlinit, pentru că, încă de foarte tânăr, era cu urechea ciulită la radio când marile voci ale „pionierilor” răzbăteau în eter.
Dialogul cu el a relevat, o dată în plus, că această emisiune a fost și va rămâne perla radioului românesc, și asta aveam să înțelegem și mai bine datorită felului în care Răzvan Apostolescu s-a raportat la emisiunea Fotbal minut cu minut.
– Răzvan, cum se auzea radioul pe-acolo, pe lângă Sinaia, locul în care te-ai născut, cum se auzea emisiunea Fotbal minut cu minut?
– Da, înțeleg unde bați. Eram, îți dai seama, captivat de vocile emisiunii Fotbal minut cu minut și am rămas cu acest bun obicei de a asculta emisiunea și mai apoi, pe când eram student la Medicină Veterinară, la București. Am ascultat relatarea aceea fantastică a lui Sebastian Domozină, când juca Univ. Craiova la Leeds, în cupele europene. Eram în admirație pentru Ion Ghițulescu, pentru Nicolae Secoșan, apoi pentru Dumitru Pelican și, în general, pentru toți acei crainici ai emisiunii. Apoi, după ce i-am cunoscut îndeaproape, pot să îi mai adaug pe Ilie Dobre, pentru tenacitate și pentru dedicația pentru fotbal, pe Teodor Mateescu, cel care era de o eleganță deosebită și în transmisiune, și în viața de dincolo de microfon, un om cu o educație aleasă, un caracter deosebit. După facultate, am făcut patru luni de armată la Ploiești, care m-au cam scos din joc, nu am mai putut asculta emisiunea, mai cu seamă că armata asta s-a întâmplat când cu Revoluția. Am avut zile și nopți infernale, dormeam cu armele încărcate lângă noi, făceam patrule, a fost groaznic. M-am bucurat că s-a terminat și că am putut să locuiesc apoi în București și să revin la viață, cum ar veni.
– Și, la București, s-a întâmplat ceea ce îți doreai: să ajungi la radio. Cum s-a întâmplat asta?
– Viața de la București îmi plăcea, mai ales partea artistică. Aveam un prieten care era figurant la Teatrul Național, ceea ce m-a ajutat foarte mult să fiu prezent la spectacole, ba chiar în culise, acolo unde este o atmosferă extraordinară. Am cunoscut astfel actori, mi-am făcut prieteni noi din lumea aceasta a teatrului. Cum eu locuiam în centru, s-a întâmplat ca un prieten să știe alt prieten, și așa, din aproape în aproape, aceștia venind pe la mine pe-acasă, unul se prea poate să fi aruncat această idee, cum că m-aș potrivi pentru radio. Și astfel, prin concurs, am ajuns angajat la Radio România. Se întâmpla pe 10 decembrie 1990. Îți dai seama: cu un an înainte eram în armată, într-o lume a incertitudinilor, iar acum, la un an distanță, lucram în radio. La început, am fost repartizat la secția agrară, făceam știri, reportaje și altele asemenea. Apoi, în 1991, am trecut la secția de sport. Apăruse un post liber acolo, între timp mă împrietenisem cu Octavian Vintilă, cu Dan Voicilă, cu Ilie Dobre, cu Nicolae Secoșan și cu alții, cu toții încurajându-mă să fac pasul spre sport. Și l-am făcut. Și bine am făcut.
– Primul meci, îl mai ții minte? Cum a fost?
– Da, un FC Argeș – Dinamo. Cu emoții mari. Dar l-am dus cap-coadă fără probleme. Acela a fost botezul meu, pentru ca mai apoi să curgă 33 de ani (la data apariției cărții tale) de transmisiuni sportive din țară și din străinătate. Am fost și unde visam, și unde nici că visam. Am fost la finala Cupei UEFA dintre Galatasaray și Arsenal, la Campionate Mondiale de fotbal, la Campionate Europene, la meciuri mari de tot din toată lumea, dar și la alte competiții în afară de fotbal, eu fiind atras și de lupte greco-romane sau de rugby. Mi-a plăcut să știu că la Galata – Arsenal, de exemplu, am fost singurul jurnalist român prezent acolo (din toată presa: scris, radio, televiziune), așa cum mi-a plăcut că am scos o serie de interviuri, unul și unul, la meciul de retragere al lui Hagi.
– Cum adică?
– Păi, inițial, trebuia să fac un interviu cu Adrian Năstase, premierul, așa că m-am trezit printre SPP-iștii de-acolo, de la tribuna oficială. Și, dacă tot m-am trezit acolo, mi-am zis că ar fi păcat să pierd ocazia și să nu vorbesc cu celebritățile care mă înconjurau, ca să zic așa. Și astfel am reușit să îl interpelez pe Michel Platini, pe care nu îl puteam rata. Îți dai seama că, în momentul în care l-am văzut, instinctul mi-a dictat să fac interviul. Și pentru că era Ion Țiriac acolo, lângă el, am avut ideea năstrușnică să îl rog pe marele tenismen și om de afaceri să mă ajute cu traducerea, pentru că eu nu stăpâneam limba franceză. Și așa am reușit să fac eu un interviu memorabil, cu un Platini care a vorbit desigur despre Hagi, dar și în termeni laudativi despre fotbalul românesc. SPP-iștii m-au simpatizat, din câte se pare, pentru că mă plimbam cu nonșalanță pe acolo, pe la tribuna oficială, când pe la Nadia Comăneci, când pe la Ivan Patzaichin sau Ilie Năstase. Un interviu n-am ratat. Le realizam unul după altul, cu oameni unul și unul. Ața mă trăgea însă spre teren, să cobor acolo după pauză. SPP-iștii trăgeau de mine: „Unde să pleci, acum e frumos aici, vine mâncarea, protocolul”, nu prea înțelegeau de ce țin eu morțiș să cobor. Dar eu le aveam pe ale mele, cu meseria. Iar acolo, jos, am reușit iar o serie de interviuri, printre care și cu Eusébio, Fatih Terim sau Butragueño. Oricum, dacă este să dăm timpul înapoi, pot spune că transmisiunea aceea a radioului nostru a fost un vârf în ceea ce privește realizările de-a lungul anilor. E mare lucru să poți fi acolo, prezent, să relatezi unei țări întregi meciul de retragere al unui astfel de uriaș campion precum este Hagi.
– A mai fost un astfel de eveniment pe care l-ai exploatat la maximum?
– Da, la Gala Olimpismului Românesc. Am fost din nou singurul ziarist prezent la eveniment, asta pentru că protocolul nu permitea prezența presei. Și totuși, eu am fost acolo, pentru că eram prieten cu marele campion de lupte Gheorghe Berceanu, eu ocupându-mă mult de acest sport de-a lungul anilor. Și, dacă tot am fost acolo, la Vila 2, la masă chiar cu domnii Cristian Gațu și Ion Țiriac, am zis să încerc. Și, cu acordul lor, bineînțeles, am realizat interviuri cu câțiva dintre cei prezenți, cu Nadia Comăneci, cu Ivan Patzaichin, chiar și cu Cristian Țopescu, pe care îl îndrăgeam dintotdeauna. Până la urmă, interviurile au fost difuzate și au avut mare succes, și, având acordul celor intervievați, nu m-am simțit ca și cum aș fi încălcat vreo regulă.
– Ai umblat în toată lumea asta, la microfonul postului național. Ai avut, pe lângă realizările acestea de excepție, și unele momente tensionate, momente-limită?
– Da, chiar că au fost. La meciul acela de pomină al Stelei, la Bastia. A fost 3-2 pentru ei, dar noi am condus cu 2-0 cu dubla lui Cătălin Munteanu (Steaua câștigase acasă cu 1-0 și avea să se califice). Suporterii corsicani, se știe, sunt printre cei mai pătimași din lume. În plus, sunt și violenți. Eram acolo Tiberiu Tudor și cu mine, iar unii dintre spectatori ne făceau semne evidente că ne vor linșa. Unii aveau cuțite, pe care le fluturau sub nasul nostru, amenințător. Iar sub noi, în cabină, era Emil Grădinescu, cel peste care chiar au intrat și l-au lovit. Îți dai seama că, la final de meci, am fost însoțiți, cei din delegația Stelei, de 16 dube ale poliției spre aeroport. A fost, într-adevăr, un episod în care am realizat că puteam fi răniți sau agresați la modul cel mai concret.
A fost un episod similar și în țară, la Târgoviște, când tot așa, de data asta de unul singur, am fost dus spre ieșirea din oraș cu duba. Ce se întâmplase? La acea vreme, crainicul emisiunii Fotbal minut cu minut acorda, la final, și nota pentru arbitri. Or, cum gazdele pierduseră și cum eu, în opinia lor, am acordat o notă prea mare centralului Dan Dragoș Crăciun, m-au amenințat că mă taie când voi ieși din stadion. Și-atunci a fost nevoie de intervenția poliției sau a jandarmeriei, ca să scap de acolo, îți dai seama.
Nu mai vorbesc despre ce s-a întâmplat la acel Galatasaray – Arsenal, bătaia aceea de pomină dintre galerii. Nu se știe cum, dar am ajuns exact în mijlocul altercației, cea din preziua meciului. Adică se știe cum am ajuns, pentru că meseria aceasta te împinge să afli mai multe, cât mai multe, să dai știrile, și-așa am ajuns efectiv în mijlocul lor. Și, de foarte aproape, am putut vedea, la propriu, când unul dintre ei a fost înjunghiat. Am intrat în panică, îți dai seama. Și cum singurul cuvânt care mi-a venit în minte a fost Hagi, suporterii turci l-au auzit și au făcut scut în jurul meu și m-au scos de acolo, din teatrul de bătălie, ca să zic așa. Nu a fost singura dată când cuvântul Hagi m-a salvat sau mi-a deschis porți ferecate. De aceea am și spus că evenimentul acela, cu meciul de retragere al lui Hagi, a fost o realizare de excepție pentru radioul românesc.
– Spuneai de mesele la care stăteai alături de figuri proeminente ale sportului românesc. Cum de erai acceptat?
– Probabil, datorită firii mele deschise, felului în care ce spuneam făceam și ce mi se spunea că e confidențial (sau ceea ce înțelegeam singur că trebuie să rămână așa) era sfânt pentru mine. Dar să știi că și contextul de pe atunci era altul: eu încă am prins perioada în care jurnaliștii puteau sta la masă în preziua meciurilor sau după meciuri cu oficialii ambelor echipe, cu arbitrii, cu conducătorii… Așa că nu de puține ori m-am găsit la masă și cu colegi jurnaliști, precum celebrii Ioan Chirilă, Ion Cupen, Eftimie Ionescu, dar și alături de aceștia la întâlniri mai puțin protocolare, în care erau și oamenii de fotbal cu noi. Amintesc câteva nume de arbitri, precum Dan Dragoș Crăciun sau Sorin Corpodean, cu care am purtat multe discuții despre fotbal și datorită cărora am înțeles mai multe despre regulamente. Apoi, din seria conducătorilor de club, l-aș aminti pe Romică Pașcu, de asemenea un om de la care mi-am îmbogățit cunoștințele, de data aceasta în materie de subtilități în ceea ce privește tot angrenajul unei echipe de fotbal.
Au mai fost oameni de fotbal în adevăratul sens al cuvântului, precum Marius Stan, pe care eu îl consider cel mai bun președinte de club din România, Jean Pădureanu – un om de cuvânt și mă bucur că el a fost urmat, ca profil uman, de către Ioan Horoba. Au fost apoi Adrian Porumboiu și Gheorghe Ștefan, oameni importanți, care au făcut multe lucruri bune pentru fotbal. Dar cel mai mult mi-a rămas la suflet relația cu totul specială cu Cornel Dinu. Un om pe care eu îl consider cu adevărat special.
– De ce?
– Dincolo de ceea ce a însemnat fotbalistul din el, m-a impresionat mult cu felul său de a fi. Se pare că a funcționat și reciproca, pentru că am trecut o dată pe la Săftica, într-un cantonament pe care îl conducea el acolo. Îți imaginezi câte discuții am avut în acea zi. Omul este de o erudiție ieșită din comun, are un verb spumos. Adu-ți aminte doar de celebra referire la situația de la Dinamo de la un moment dat, pe care a sintetizat-o în stilul său: „Starea de la Dinamo e din cauza poziției geografice a clubului. Clubul e între Spitalul de Urgență și Circ”. Cine altcineva decât Cornel Dinu putea exprima, plastic, o anumită stare a lucrurilor de la un moment dat. Exprimarea a intrat, fără îndoială, în istoria fotbalului românesc… vorbit. Apoi îți mai spun ceva: am făcut zeci de interviuri cu Cornel Dinu. Și m-a șocat realmente un lucru. Bine, se întâmplă asta dacă marele om de fotbal te simpatizează, nu dacă îl prinzi într-o pasă proastă. Ei bine, dacă te știe, lui Cornel Dinu nu trebuie decât să îi adresezi o primă întrebare bună. Și-atât. De-acolo încolo el îți răspunde la întrebări nepuse, dar, dacă te gândești bine, acelea sunt toate întrebările pe care ți-ai propus să i le adresezi. Asta m-a frapat întotdeauna la Cornel Dinu. Această putere de a ști ce vrei tu să întrebi și, totodată, puterea de a se apleca spre esențial, spre răspunsurile care să fie în folosul cititorului sau al ascultătorului acelui interviu. Cornel Dinu e unic.
– Într-o carieră începută în 1990, s-a întâmplat ca, pe lângă o suită de realizări de excepție, să faci și unele greșeli?
– Uite, îmi vine în minte un moment de la un Campionat European de lupte. Cred că prin 1998, în Suedia. Și-atunci am spus pe post: „Marian Sandu l-a învins în finala mică pe sirianul”… Nu știu la ce m-oi fi gândit atunci, probabil mă uitam prin ceva statistici, cert e că nu avea ce să caute un sirian la un campionat european și cu atât mai puțin în comentariul meu. Cert e că Teoharie Coca-Cosma, care era parcă șef pe atunci, mi-a tras o suspendare de pe post pentru o vreme. Oricum, de momentul acela de la Campionatul European îmi aduc aminte și pentru o ieșire în oraș. Ne-am propus noi, cu antrenorii lotului și cu unii dintre sportivi, să vedem cum e la un Night Club. Am ajuns acolo, îți dai seama, nu ne-au lăsat să intrăm fără să fi avut rezervare. Și-atunci, că tot îți menționam cât de mult m-a ajutat cuvântul Hagi, l-am scos din nou din sac, ca să zic așa. Și-atât am spus: Hagi. Și acei bodyguarzi s-au înmuiat. Ne-au lăsat să intrăm, dar ne-au precizat: „Intrați, vedeți cum e, stați exact cinci minute și ieșiți”. În regulă, om fi zis noi, cu gândul că, odată trecuți de cerberi, vom putea sta cât vrem noi. Doar că, exact când ceasul arăta 4 minute și 59 de secunde, omul a apărut și ne-a spus: „Gata, ieșiți”. Ce să mai zici: rigoare, nu?
– De unde oare atracția aceasta pentru lupte greco-romane?
– Așa s-a potrivit. Mă împrietenisem cu antrenorii de lupte. Și, în discuțiile noastre interminabile, mi-au explicat părți din regulamentul acestui sport, regulile, procedeele, astfel încât am ajuns să le stăpânesc. Îți dai seama că nu multă lume se pricepe să comenteze lupte greco-romane, dar eu am ajuns să mă pricep. Și-atunci, de fiecare dată când erau competiții, eu eram alesul pentru a transmite acele evenimente sportive. În plus, am prins drag de acest sport și mi-am zis că niciun efort de-al meu nu e îndeajuns de mare pentru a răsplăti munca sportivilor. Nu de alta, dar am văzut scene absolut impresionante cu aceștia. De exemplu, la lupte, ca și la box, trebuie să intri în categorie, cum se spune, adică să slăbești rapid, câteodată, chiar într-o singură zi, câteva kilograme. Și-atunci, oamenii aceștia se înfometau efectiv. Stăteau livizi, în pat, pentru că erau slăbiți la maximum, înveliți pe de-a întregul în saci de nylon, suferind la propriu, neputând să articuleze două vorbe de obosiți ce erau. Și, stupoare, a doua zi îi vedeai pe saltea luptând pentru România, pentru medalii, pentru glorie. Ei, cei care cu doar o zi înainte păreau sfârșiți într-un pat de cantonament. M-au impresionat mult aceste lucruri, această muncă nevăzută din spatele performanței adevărate din sport. Și m-am bucurat și mai mult că m-am alăturat lor.
– Ai văzut de aproape trăiri ale sportivilor și în fotbal. Sau trăiri ale spectatorilor. Ne dai câteva exemple care te-au impresionat și pe tine?
– A fost acel Middlesbrough – Steaua, 4-2, în aprilie 2006. Bănel Nicoliță și cu Paraschiv erau accidentați și au venit lângă mine, în cabina de comentator. Steaua bătuse cu 1-0 acasă și acum avea 2-0 pe terenul englezilor. Bănel și Paraschiv erau în al nouălea cer, lângă mine. Eu îmi vedeam de comentariu, normal. Apoi am început să comentez suita aceea de goluri ale lor și, când am anunțat și golul 4 al lor, am aruncat un ochi înspre colegii mei de cabină. Ei bine, vreau să spun că Bănel și cu Paraschiv erau literalmente sub masă. Căzuți la pământ, efectiv dărâmați de deznodământul acelei partide groaznice pentru Steaua. A fost un moment care, da, m-a emoționat. Trăirile a doi campioni, sus și jos…
A mai fost un Anglia – Spania, pe Wembley. Anglia pierdea. Eram cu Tiberiu Tudor. Ei bine, după meci, tot stadionul era la fel de plin ca la început. Timp de 20 de minute, nimeni nu s-a mișcat, au început să cânte cu toții, englezii să își arate dragostea pentru echipa țării lor, chiar dacă meciul era pierdut. Țin minte că atât eu, cât și colegul Tiberiu Tudor am plâns efectiv, de emoție, văzând îndeaproape o asemenea exprimare a dragostei fanilor pentru jucătorii lor.
– Anglia ți-a mai oferit surprize de acest gen?
– Am fost odată, cu Dumitru Pelican și Tiberiu Tudor, pe Anfield, era Campionatul European din 1996. Și cumva, pe-acolo, ne-am cam rătăcit. Stadionul și ceea ce îl înconjoară sunt enorme, nici nu e de mirare că ne-am rătăcit. Atâta tot că eu am apucat să fac pasul într-o încăpere, când am auzit un steward că îi oprește pe colegii mei. M-am întors și am auzit când le spunea că nu e permis accesul în Clubul Membrilor Fondatori ai lui Liverpool. Și, într-adevăr, am rămas cu gura căscată când am văzut oamenii de acolo. Îmbrăcați în frac, cu joben, cu bastoane din acelea de aristocrați, cu o atmosferă distinsă, impresionant. Cea mai bună reacție a fost aceea de a face stânga-împrejur și să ies de acolo. Atât cât am văzut mi-a ajuns. Impresionant.
– A mai existat un moment care să le fi depășit pe cele pomenite?
– Pot trece în această categorie ceea ce mi s-a întâmplat la Campionatul Mondial de rugby, la Johannesburg, în Africa de Sud. Un prieten mi-a facilitat prezența acolo. Și a fost impresionant să îl văd pe Nelson Mandela acolo. Dar poate și mai impresionat peste ani, când am văzut filmul Invictus, cu Matt Damon, care s-a realizat folosind scene din acea partidă de rugby la care a asistat și Nelson Mandela. Ei bine, în film am regăsit scene pe care eu le-am văzut pe viu, acolo, la fața locului. Mi s-a părut extraordinar să fi putut să fiu într-un asemenea loc, într-un asemenea moment, cu un astfel de personaj precum Nelson Mandela.
– Ai adunat multe întâmplări…
– O sumedenie. Cu Tiberiu Tudor am fost odată la Praga și-mi amintesc că, la minus 15 grade pe stadion, nu scria nici pixul. Apoi am amintiri cu suporterii rapidiști cu care m-am intersectat, ca să zic așa, la Funchal, după meciul cu Maritimo. Și pentru că aveam atâtea de vorbit unii cu alții, era să întârzii la avion. Îmi amintesc de ieșirile cu Dinamo în Islanda, o țară care mi-a plăcut mult, apoi de o întâmplare cu Mircea Lucescu. Mergeam cu Ilie Dobre undeva, la o transmisiune, și ne-am intersectat la Istanbul cu Mircea Lucescu, Hagi și Popescu. Era dimineață. Noi aveam de așteptat până înspre seară celălalt avion. Și-atunci Mircea Lucescu ne-a spus că ne va lua un șofer, ne va duce la întâlnirea cu soția lui, cu doamna Nely. Și că ne recomandă să facem o plimbare, să mâncăm ceva și să venim apoi la baza celor de la Galata. Și așa am făcut: doamna Lucescu ne aștepta, am vizitat puțin orașul, am mâncat împreună cu dânsa și apoi ne-am revăzut cu Mircea Lucescu la baza Galatei. Și, la final, ne-a dat un șofer să ne ducă la aeroport. Ce mai, un gest minunat al marelui antrenor.
Altă dată am condus mașina până în Olanda, la un meci, sau țin minte că am plecat odată la Dublin dimineața, am comentat meciul și noaptea la 2 eram acasă, pentru că iar aveam de lucru în următoarea zi. Însă nimic nu mă putea opri, pentru că bucuria cea mai mare a mea era să transmit un meci și, dacă se poate, și un succes al unui sportiv sau al unei echipe românești.
– Sigur ai și o întâmplare de pomină…
– Da, am mai multe. Dar aleg una, ca imagine… artistică. Eram la Copenhaga. Și prietenul meu era consul acolo, îl cheamă Florin Dragomir. Și mi-a rezolvat să dorm acolo, la ambasadă. Condiții minunate, eram undeva la parter. Și el mi-a zis: „Vezi, să nu dormi cu geamul, ușile deschise, că aici, într-o zonă aproape de pădure unde suntem, se întâmplă să umble vulpi”. Bine, mi-am zis, exact acum o să umble vulpile… Și dorm cu toate alea deschise. Dimineața, când mă trezesc, ochii îmi pică pe unul dintre fotoliile din cameră. Și acolo, încolăcită, liniștită, cine dormea? O vulpe. Am rămas înmărmurit. A făcut ochi, m-a văzut, și-a luat coada între picioare și, calmă, a plecat. Am dormit, așadar, o noapte întreagă cu o vulpe în cameră.
– Ce-a rămas, Răzvane, după anii aceștia?
– Multe. Peste toate, parfumul acestei emisiuni Fotbal minut cu minut, pe care o consider cea mai bună idee din toate timpurile a oamenilor din radioul românesc.
Țin minte zilele cu adevărat speciale, care erau cele în care colegii din teritoriu veneau la București. Stăteam până târziu în noapte la povești, la un pahar ce se prelungea cu alte și alte pahare, dar era extrem de plăcut. Acești oameni ai emisiunii Fotbal minut cu minut erau absolut deosebiți, iar noi, lupii tineri, ca să zicem așa, nu ne vom putea ridica niciodată la nivelul unor Mateescu, Secoșan, Domozină, Voicilă și toată acea pleiadă a corifeilor emisiunii.
A fost lumea pe care am bătut-o în lung și în lat și poate un regret că aș fi putut face mai multe. Dacă ar fi să o iau de la început, tot asta aș face, doar că aș fi și mai exigent cu mine însumi. Aș mai lucra la partea de documentare, aș vrea să fiu perfect, dacă se poate spune așa. Eu m-am ocupat să dau știrea, miezul ei, interesul general al știrii. Asta știu să o fac. Dar parcă aș fi vrut să fac lucrurile și mai bine. E toată viața mea aici, identificată cu munca mea. Îmi place foarte mult ceea ce fac și aș lua-o mereu și mereu de la început. Pentru că nu e bucurie mai mare decât să cunoști lumea sportului românesc și să poți să îi consemnezi succesele. Am 33 de ani neîntrerupți de când fac asta și tare îmi place ceea ce fac.
