Trioul acesta de „super-echipe”, cum s-a scăpat și le-a spus unul dintre comentatorii de duminică de la Antena 1 celor de la Steaua, Dinamo și Rapid, are niscaiva probleme. Jocul lor scîrțîie deși partea de can-can merge brici.Dacă începem cu Steaua, s-ar putea să nu mai terminăm. Dar așa, telegrafic, că poveștile le știți și voi la fel de bine, hai să enumerăm doar cîteva nume care au apărut pe felia spumoasă de știri în acest campionat: Tătărușanu, că ar fi făcut nu știu ce chef acasă.Bicfalvi, că e pictor. Apostol, “că el face prea multe talente el” (citat din clasici). Tănase, că are gagică top-model și că nu doarme prea bine.Matei, că a proferat injurii la adresa adversarilor cît timp se încălzea în spatele porții acestora. Surdu, că a făcut nu știu ce înțelegere spectaculoasă cu Becali.
Dincolo, la Dinamo, Ousmane e vedeta incontestabilă. Știm cu exactitate de cîte ori a fost el la club, la ce oră se culcă, de cîte ori a întîrziat la antrenament, de ce nu răspunde la telefon, cu ce haine fistichii se îmbracă. Vreți și cu Adrian Cristea? Nu cred că mai puteți, dar hai s-o zicem și pe asta, cu Bianca Drăgușanu, cadouri, sesiuni foto, tot tacîmul.
La Rapid știm totul despre Șumudică. Cum era el cînd era mic și iubea Rapidul, cum a crescut sub podul Grant, cum și-a pierdut el capul pe cînd era fotbalist dar și cum l-a regăsit de cînd e antrenor, cum se ceartă la televizor cu Becali pe nimic. Știm cîți bani are sau nu are Copos, dacă plătește sau nu la timp, dacă are o viață complicată sau dimpotrivă, merge la schi sau navighează liniștit pe mare.
OK, astea le știm bine de tot. Ce nu știm, este cînd se vor apuca și de fotbal super-echipele astea. Că în campionat alții merg bine, nu ele. Și nu vreau să fiu rău, dar parcă are un pic de legătură performanța cu seriozitatea. În afară de o știre un pic forțată cu Antal, nu am prea citit nimic despre viața complicată a celor de la Oțelul. Nici despre vreo escapadă nocturnă a celor de la Gaz Metan Mediaș. Și uite că echipele astea sînt una pe primul loc și cealaltă acolo, în plutonul fruntaș. Nu sînt naiv, știu că în Capitală totul e mai interesant, acolo sînt banii, acolo și jurnaliștilor le este mai simplu, intră într-un club din alea cîteva zeci și tot iese cu o știre, dar uite că fotbalul din București a devenit destul de neinteresant. Vizitele jurnaliștilor la Palat, ținutele roșii și trabucurile lui Borcea, gestul acela repetat obsesiv- cînd Copos își întoarce buzunarele pe dos ca să ne arate că nu are bani-, Șumudică smulgînd-și părul și făcînd grimase la marginea terenului, Andone căruia îi citești pe buze înjurăturile de după fiecare ratare, disputele între galerii, toate acestea sînt ingrediente necesare din cîte înțeleg. Numai așa cică se poate produce emulație, interes, în jurul fenomenului. Dacă acestea sînt „condimentele”, atunci bine. Dar ce gătim? Avem „carnea” pe care să o condimentăm? Din cîte am văzut pînă acum, nu prea. Pentru că aceste super-echipe mai au mult pînă să treacă de la fotbalul-vorbit la fotbalul-jucat pe teren.
