Pe lîngă mine a trecut un copil de 6 ani în timp ce mă uitam la finala feminină de haltere. A aruncat un ochi pe ecran și a decretat: românca e cea mai frumoasă. Furat de suspansul întrecerii (chiar așa, nu credeam că o să mă uit vreodată, cap-coadă, la un concurs de haltere), nici nu observasem acest amănunt. Mai degrabă am apreciat că Roxana avea poate o anume eleganță într-un sport care numai elegant nu e, după părerea mea.
Și am mai observat tenacitatea ei și inteligența antrenorilor ei, care au știut cum să își conducă eleva astfel încît să îi valorifice acestuia avantajul de a fi cea mai ușoară dintre sportivele din finală (la haltere, la egalitate cîștigă sportiva cea mai ușoară).
Și m-am mai surprins ridicîndu-mă în picioare la încercările ei.
Și apoi m-am surpins strigînd (nu foarte tare, e adevărat) de bucurie.
La haltere nu am strigat niciodată pînă acum.
Asta cred că înseamnă că Roxana Cocoș a făcut o treabă excepțională. În condițiile în care nu știu dacă există o sală de antrenament decentă în toată România (aici risc un pic, mă iau numai după cum arătau acestea la Cluj).
Să fugim repede la ea în sat, să îi întrebăm pe vecini dacă fata tricota mileuri în copilărie, și apoi să vorbim despre Steaua. Cu ea ne vedem peste 4 ani.
