Alături de Pop Călin Valer, un om de-a nost…
Am cam amînat vizita la redeschisul Croco, nu știu de ce. Sau poate că știu dar nu pot, nu vreau, nu e momentul s-o spun. Ce pot face însă este să mă declar încîntat de întîlnirea cu Pop Călin Valer, pe care îl cunosc de cîțiva zeci de ani, de pe vremea în care era „băiat de prăvălie” aici, în cel mai bun sens al acestor cuvinte. Am spus băiat, pentru că este și fiul uneia dintre cele două proprietare ale acestui loc atît de iubit de către clujeni.
Vizita trebuia făcută, în mintea mea, ori de unul singur, ori cu un „vecchio”, respectiv cu cineva cu care să depănăm amintiri legate de acest spațiu.
Și chiar și asta mi-a ieșit, pentru că vizita am făcut-o cu Tiberiu Matei, cel ce s-a îngrijit de ilustrația acestui mic material, făcînd o grămadă de poze dintre care eu am ales doar cîteva, pentru restul lăsîndu-i lui plăcerea de a le posta pe pagina personală.
Și-am cam vorbit cu Tibi, ce-i drept.
Ne-am amintit de o grămadă de lucruri ce s-au întîmplat aici. Majoritatea bune.
E adevărat că eu, în timp ce ascultam, m-am surprins amintindu-mi și de unele rele, printre care cel mai mult mă enerva, dacă e s-o spun pe aia dreaptă, mai ales un lucru: acela că studenții străini (c-or fi fost italieni, greci, arabi sau de alte nații) ne cam suflau fetele de sub nas aici, la Croco.
Dar asta putem s-o trecem la capitolul anecdotică.
Mai interesant a fost momentul cînd Călin, alăturîndu-se discuției, și-a amintit două faze foarte faine: una în care în zilele Revoluției mama sa și cealaltă doamnă care peste puțină vreme aveau să preia Croco au fost „somate” să doarmă două nopți la această cofetărie. Respectiv sarcina le-a fost transmisă pe linie de partid. Adică era o directivă de genul: „să stați să păziți unitatea”. Iar asta a însemnat pentru cele doamne un somn forțat în subsol, acolo unde pe vremuri era o simplă magazie.
Al doilea moment povestit de Călin e legat chiar de persoana lui: ne-a spus, și asta îmi amintesc foarte bine, că a început să lucreze aici, alături de mama sa, însă de pe vremea în care era școlar. Și așa, ajutînd, a prins drag de acest loc de care este atît de legat încît iată că acum, după ani și ani, se ocupă de el zilnic. Normal, dintr-o cu totul altă postură.
Și ne-a mai spus ceva Călin, ceva cu adevărat interesant: că în scurtul interval de la redeschidere, se bucură de o vizită zilnică de mare încărcătură emoțională. E vorba despre elevii de la Scoala Bob, peste 60 la număr, care vin în fiecare zi la prînz și mănîncă aici. O fac într-un mod organizat, însoțiți de doi extraordinari învățători, soț și soție, dascăli minunați care nu doar că îi însoțesc dar îi învață și bunele maniere ce se impun într-un astfel de moment, cel al mesei.
Ce să mai spunem, pe final?
Poate doar că nostalgici sau nu, clujeni sau nu, cu amitiri legate de acest loc sau fără, un popas la Croco nu strică nimănui. Locul e dichisit, curat și îmbietor.
Și încă ceva: după atîtea locuri-simbol care s-au închis sau s-au transformat în cu totul altceva, parcă e reconfortant să asiști la această revenire la locul său a celebrului Croco de altădată.
