El e foarte tînăr. Cred că are puțin peste 20 de ani. Ea pare să fi terminat de foarte curînd liceul, poate e în anul întîi la facultate și e foarte frumoasă.El e cam grăsunel, așa, ai zice spre obez, ea e spre artistă de cinema. El o ocrotește mereu, o ține de mînă, își zîmbesc și par a se simți foarte bine împreună. El emană bunătate, eu simt chestiile astea, iar ea se lasă ocrotită, cred că preferă o astfel de relație, cu un om special, în locul uneia mai tumultoase cu un băiat din ăla dezghețat și figurant. Stau tot timpul împreună, în fața sau în spatele blocului, se dezmiardă, se prostesc, se întrec. Sînt două figuri. Îi caut mereu din priviri cînd vin sau plec, aproape că am impresia că îmi poartă noroc. Așa îmi zic în gînd: „Dacă îi văd pe amețiții ăștia (așa îi dezmierd eu în gînd, nimic negativ, jur), să vezi că am noroc azi”.
Bun, hai să mă opresc, că v-ați prins: am și eu doi îndrăgostiți în bloc, asta e povestea, pe scurt.
Preambulul era la altceva. Era la întîmplarea de ieri, cînd am venit cu maică-mea acasă (mai doarme cîteodată la mine, cînd e nevastă-mea de gardă) și eram plini de plase și plăsuțe, cam grele ce-i drept. Ei bine, ăștia doi, îndrăgostiții, s-au desprins unul de altul (că erau ca de obicei, bot în bot), și au sărit literalmente, au alergat apoi înspre noi, de m-am și speriat. De fapt aveam să mă prind rapid că voiau să ne ajute la bagaje, ba chiar au și făcut-o, de mă simțeam penibil că umblam cu mîinile goale pe lîngă ei. Bine, știu că băiatul ăsta mă simpatizează, am mai schimbat vorbe cu el, e un tip deștept, dar așa, să vină amîndoi…
Și pe final, un fel de răspuns la întrebarea vreunuia inteligent care ar putea să mă întrebe: „N-am înțeles nimic. Ce-ai vrut să spui cu toate prostiile astea? „. Măi, habar nu am ce am vrut să spun. Poate doar că gestul mi-a creat un fel de stare de bine, nu știu cum să o definesc. (I-aș spune chiar plăcere avînd în vedere că mi-era tare bine să știu că nu car nimic pe scări). Nu, vorbind serios, de atîtea ori aud placa zgîriată cu generația asta nouă, că îi doare în fund de tot și de toate, încît caut mereu dovezi că nu e chiar așa. Iar gestul celor doi „porumbei” mă convinge că tinerii sînt OK, chiar foarte OK.
4 comentarii
Frumoasa poveste- mai ales ca e adevarata! Te simti bine si s-o auzi!
Dragul meu prieten Ovidiu… Si de aici din Brasov îmi face o deosebita placere sa „patrulez” pe blog-ul tau! Mi-e dor de tine, de discuțiile noastre…
Hai sa-ți spun ce cred eu ca s-a intamplat sau ce simt acest acești doi „porumbei” despre „norocul” care ți-l poarta… E un sentiment reciproc…e placerea lor de a sti ca sunt priviti si de ce nu…chiar admirati in timp ce ei se giugiulesc…se iubesc…
Bravo lor! Un gest minunat! Încă o dovada ca in doi…viața e mai frumoasa si in doi…se întâmpla lucruri minunate!
Multumesc dragul meu prieten si felicitari! Mi-ai făcut ziua mai frumoasa!
chiar misto
emilia, bogdan, tibi, ma bucur ca v-a placut!