Azi dimineață am băut o cafea la Outwear (să nu vă tot aud că e local de fițe, încercați cafeaua și micul dejun, nu e pe mulți bani) și am intrat fără să vreau în vorbă cu o doamnă din Nurnberg.Bine, nu o să vă povestesc ce și cum , important este să înțelegeți că e clujeancă, vine rar pe aici, și e plecată acolo de 18 ani. În afară de politețurile de la începutul conversației, am ajuns să vorbim despre urbanismul clujean. Și doamna mea din Nurnberg s-a mirat că în fața statuii lui Matei Corvin tronează, deși nu mai e primar Gheorghe Funar, un ansamblu format din cîteva catarge imense cît Bricul Mircea, în vîrf stînd agățate mîndre steagurile noastre tricolore. Că m-a și întrebat: “asta este pentru ca să nu uitați că trăiți în România sau pentru ca ungurii care se regăsesc în simbolul lui Matiaș să își aducă aminte totuși că trăiesc pe pămînt românesc?” E drept că am ajutat și eu mult în aceste constatări, pentru că și pe mine mă enervează același lucru, plus semipietonala, plus ansamblul format la capătul străzii Eroilor, ăla cu Teatru-Biserică-Avrămuț-Fîntînă plîngătoare cu muzică simfonică originală (sintagma cea mai tare ever a lui Emil Boc, asta cu muzica simfonică originală).
Ce am înțeles din povestea asta: că putem să ne ținem steagurile în magazie și să le agățăm numai cînd ne vine să dănțuim Hora Unirii sau cînd ies la defilare batalioanele române. Cînd ne amintim noi cum i-am bătut pe turci și pe nemți și pe toți ăia care erau răi în timp ce noi eram buni. Pe sărăcia asta lucie nu cred că patriotismul acesta forțat ne ține de foame și nici nu cred că ne uităm la tricolor și devenim mai buni. În regulă, sîntem români, ne asumăm asta, știm foarte bine cît e ceasul și fără să ne afișeze cineva stindarde tricolore. Mai bine să agațe naibii acolo un steag cu stema Clujului, că oricum nu știm cum arată aia, că au tot schimbat-o. Tricolorul îl știm: e roșu, galben și albastru, nu?
PS Am făcut cîțiva pași, pînă la editura Casa Cărții de Știință, de unde doamna mea din Nurnberg a cumpărat (nu a dorit să primească în dar) cartea mea, „De Cluj, numai de bine”. După care ne-am despărțit, se grăbea la mama ei, care e bolnavă pe un pat de spital.
