Dacă săptămâna trecută mi-a fost teamă să ies din casă, nu neapărat pentru mine cât pentru cei pe care i-aş fi întâlnit în parc (am o tuse uşor măgărească iar oamenii se tem de apropierea de mine), săptămâna aceasta am decis că mă risc, dar indecizia s-a soldat cu o uşoară întârziere. Aşa că, pe când am ajuns noi la teren, Blag deja se antrena aruncând la coş iar pe aleile parcului ne-am intersectat cu Nada, Miclăuş, Tebu, Piteşti (sau Claudiu Barbu pe numele lui) şi Marius Mureşan.
Cât au alergat ei nu ştiu, deoarece noi, adică eu şi Patrice, am schimbat tarseul şi am alergat de jur împrejurul parcului. Oricum, de regăsit, ne-am regăsit pe terenul de baschet, unde, la un moment dat, s-a făcut un schimb de jucători, ieşind Piteşti şi intrând Ali (unul fiind chemat de datorie, iar celălat un întârziat care şi-a făcut încălzirea alergând din Zorilor până în parc).
Acum, dacă cineva are pretenţia să îi descriu faze din timpul meciurilor de baschet, să dau scoruri şi să nominalizez învinşi/învingători, va avea o mare dezamagire. Nu-mi încarc memoria cu astfel de informaţii. Important este că ne mişcăm, ne certăm, ne împăcăm, ne amuzăm, sau mai pe scurt ne “simtem” bine. Aş putea să mă înscriu în campania celor de la Gândul, cu mesajul adresat englezilor: de ce să venim la voi când aici ne avem pe noi?
Şi parcă venind în sprijinul sentimentelor mele, domnul pe care l-am abordat să ne facă fotografia de grup nu a încetat să ne susţină mişcarea, cu o voce în care i-am simţit invidia că el e cel care pozează, nu unul dintre cei care-i zâmbesc, sfârşiţi de o frumoasă oboseală.
La cafeaua de după a ajuns şi Nada, care în toată această perioadă a făcut ture de parc. E prietena mea, deci nu o laud 🙂
Închei fără nicio concluzie, dar nu mă pot abţine să nu vă fac invitaţia de a ne însoţi şi voi, măcar într-o sâmbătă.
Toate cele bune! Raimonda
