Asta da înghețată. Îți vine s-o mănînci, practic…
Povestea asta cu înghețata e complicată. Trebuie să te cam pricepi: și să o faci și să o mănînci. La prima parte nu mă pricep deloc iar la cea de a doua să zicem că știu să o mănînc, dar nu pot spune că sînt un rafinat în acest domeniu (să știu aromele pe dinafară, să fac diferențe esențiale în ceea ce privește compoziția, cum e cu aromele și alte sofisticării). Dar să deosebesc o înghețată bună, de restaurant, de una împachetată zic că mă pricep un pic…
Și ca să nu lungesc vorba, o înghețată din asta am mîncat ieri. Un gust excelent și o prezentare pe măsură. Poate că și banii sînt pe măsură, e vreo 15 lei o porție din asta. Dar îți vine să spui că nu contează, că doar nu în fiecare zi mănînci înghețată la restaurant…Merită o încercare…
Trebuie să recunosc că îl știu pe patronul de la Fork and Cork și știu că-i va pica bine că scriu de restaurantul lui. De bine. Culmea, relativ aproape, ca distanță dar în timpuri…imemoriale, pe Pata s-a scris una dintre cele mai frumoase povești ale înghețatei din Cluj. Ia citiți aici cu ce ne ocupam, pe vremuri, la Foaia transilvană. Un material fabulos scris de amicul meu Daniel Iftene. Aici.
În întîmplarea mea e vorba despre restaurantul Fork and Cork, pe strada Albini, la bază ei. Că dacă vă zic de strada Amurg, adică pe fosta Amurg, pe care acum au botezat-o Mihai Veliciu, n-o găsiți în vecii vecilor…
