Astăzi o să vă vorbesc despre emulația pe care fotbalul nostru de sală a stîrnit-o în jurul jucătorilor activi, al conducătorilor de club sau al spectatorilor ocazionali.
Cînd lumea a început să se prindă că noi chiar jucăm fotbal adevărat acolo, nu țurcă, a prins gust pentru partidele noastre.
Țin minte că jucătorii de baschet de exemplu, cei din generația Horia Rotaru, Mihai Sinevici, Marcel Țenter, Mircea Cristescu, Bobo Pintea, Ghiță Mureșan, Mihai Pulbere și chiar Dragan Petricevici, antrenorul, rămîneau de multe ori, cîteva minute sau chiar mai multe, după antrenament, să ne urmărească și pe noi. Ba, mai mult, unii dintre ei au chiar jucat cu noi: Dragan, Cristescu, Pulbere, Sinevici, sînt cîțiva care au venit mai des.
Printre spectatorii noștri consacrați s-au numărat profesorul Geleriu (de la baschet masculin), profesorul Gheorghe Zamfir (multă vreme antrenorul lui U Cluj la handbal masculin), Nicolae Ienac (directorul Direcției Județene de Sport, omul care ne…tolera prezența), Neluță Bînda (marele antrenor de volei), Nicolae Martin (uriașul antrenor care a adus glorie cu fetele lui minunate de la baschet fete), Gheorghe Roman (antrenor la U Cluj-baschet și mai apoi președinte la U Cluj), Mircea Barna (marele baschetbalist, care cîteodată se încumeta să intre și pe teren), și alții…
Și pentru că tot am vorbit despre Vasile Geleriu, fiul său, Dani (care acum lucrează la TVR) era titular de bază la noi în trupă pînă la un moment dat, cînd datorită unor probleme de ordin fizic, a renunțat…
Apoi, printre spectatorii noștri, culmea, s-au numărat spectatorii care după terminarea meciurilor la sală (baschet, handbal, volei) știau că urmăm noi și mai rămîneau în sală să ne vadă. Regula era ca să se stingă lumina după terminarea meciurilor oficiale: acesta era un semn, ca la teatru, că reprezentația a luat sfîrșit.
Ei bine, țin minte că o dată, cînd am ieșit noi la încălzire, Puiu Banu le-a spus băieților lui să aprindă luminile, să începem și noi jocul. Și-atunci era să pic: cred că erau aproape 100 de spectatori în tribune. Oameni pe care nu-i văzusem că sînt acolo, doar lumina se stinsese după meciul de baschet. Și-atunci cînd s-a făcut lumină, m-am luminat și eu: oamenii aceia rămăseseră pentru noi. Iar noi ne simțeam cu adevărat ca niște vedete.
Bine, în teren chiar erau unele vedete, gen Anca, Dobrău, Țegean, Bagiu, Remus Vlad, Szoke sau Bela Bakos, dar eu mă refeream la noi ceilalați, cei care n-am jucat vreodată pe stadioane atît de mari precum au făcut-o cei pe care i-am amintit.
Oricum, ceea ce am vrut să relev în acest episod a fost interesul oarecum general pe care fotbalul nostru îl stîrnea în epocă. Și sînt sigur că oamenii savurau spectacolul pentru că noi într-adevăr îl cream. Jucam un fotbal curat, cu multe pase, cu strategii dar și reguli stricte, astfel încît comentariile sau certurile erau păsări rare în acest peisaj (e adevărat că au fost și unele din astea, dar vă povestesc despre ele în alt episod…)