Sala Sporturilor Horia Demian din Cluj.
Sursa foto: wikipedia
Nu mai țin minte cum o fi fost prima întîlnire cu Sala Sporturilor din Cluj, e mult de atunci. Dar țin minte multe alte episoade… Țin minte, de exemplu, că prin clasa a cincea sau a șasea jucam tenis de masă la CSM Cluj iar mesele erau înșirate pe holul din spatele tribunei. Zi de zi, zi de zi, băteam mingea de ping-pong acolo, printre cei care ne antrenau numărîndu-se Dorin Giurgiuca, omul care ne fermeca întotdeauna cu îndemînarea lui fantastică…
Au fost apoi zilele în care mergeam acolo la orice antrenament posibil și imposibil, să casc ochii, să înțeleg despre ce e vorba. Așa i-am prins pe marii antrenori Nicolae Martin sau Neluță Bânda, pe Vasile Geleriu, pe Gheorghe Zamfir și pe foarte mulți alții. Era o vreme cînd la baschet masculin se jucau partide duble, și cîte una era programată dimineața, așa că mergea și la 10.00 dimineața la meciuri.
N-am ratat nici meciul istoric cu Primigi, cel al fetelor și în general n-am ratat nimic din ce nu se putea rata. Și poate chiar nimic nici din ce se putea rata, pentru că mergeam cam la toate meciurile. Și pentru că am văzut atîtea meciuri s-a și prins cîte ceva de mine, eram fericit că știu să mă uit la o partidă.
Sala a fost locul în care am legat cele mai bune relații din viața mea, aici mi-am făcut amici (sportivi în general) care s-au dovedit a fi oameni foarte serioși. Dacă stau bine să mă gîndesc, cele mai multe relații mi le-am făcut și le-am întreținut mai apoi cu oameni proveniți din sport, mulți dintre ei fani și ei ai sălii sporturilor.
Apoi sala a fost a doua mea casă și pentru că jucam acolo fotbal și am făcut-o 25 de ani, deci știam toate cotloanele.
Sala a fost și locul de întîlnire cu jurnalistul Mircea Ioan Radu, cel care avea acolo biroul, sub scări. Mii de ore de povești au fost cu el. Despre baschet, despre sport în general, dar și despre viață.
Sala a fost locul de întîlnire cu Nicolae Ienac. Întotdeauna cu pachetul de Marlboro pe masă și cu brichete deștepte. Și cu discuții la fel de deștepte, aplicate. Și cu rezolvări ale unor situații ce păreau de nerezolvat. Un om tonic.
Sala a fost locul de întîlnire cu Mircea Barna, și și de data asta pot spune că au fost mii de ore de discuții.
Mai nou mă văd acolo cu colaboratorul lui Mircea, cu Adi Cosma, acolo mai bem cîte o cafea, mai povestim. Și cu Ovidiu Fărăgău, cel mereu grăbit și preocupat.
Nu există săptămînă în care să nu ajung la sală (poate doar cînd am fost bolnav să se fi întîmplat pauze mai mari), cu treabă sau fără treabă. Nu știu de ce, dar parcă și mașina mea știe drumul pe de rost, din moment ce virează spre platoul sălii de fiecare dată cînd ajungem în zonă.
