Așa cum vă anunțam, am fost prezent la cea de a cincea ediție a Memorialului Farkas Paneth, care s-a desfășurat în acest an în două săli, Geleriu și Roman, puse la dispoziție cu generozitate de către cei de la UBB.
Au fost multe lucruri impresionante, o să le înșir, nu neapărat într-o ordine a importanței, mai ales că toate au fost deosebite:
-au venit de peste mări și țări doi sportivi. Andre Scott (San Diego, SUA) și Ian Albert (Suedia). Primul, un ins în căruciorul cu rotile, care s-a înscris de unul singur pe internet și a venit, pe cheltuiala lui, din SUA în România, ca să joace două zile ping-pong la un turneu memorial. Amîndoi au primit din partea organizatorilor diplome și medalii.
-la micul protocol pus la cale de către organizatori, în micuța sală de la etaj am descoperit, cu bucurie, aceiași oameni care vin, an de an, cu drag, la această competiție. S-a chiar format o mică comunitate în jurul acestui eveniment (fug de cuvîntul familie…), și asta îți poate da un sentiment de siguranță, o stare de bine, asta e clar.
-să vezi 250 de sportivi jucînd, într-un week-end, ore în șir tenis de masă, tineri, copii, cîrstnici, persoane cu dizabilități, e fantastic. Asta însemnă sport de masă, asta e esența acestui lucru, să se vadă plăcerea pe fețele oamenilor. Iar aici se vedea acest lucru.
Mă opresc, deși aș mai putea spune niște chestiuni, cred că e suficient ca să realizați că întîlnirea aceasta anuală s-a transformat dintr-un experiment într-o certitudine. Și așa cum am mai sprijinit-o, o să o mai sprijin, pentru că îmi place și mie în lumea asta. Și-așa îmi aduc și eu aminte, din cînd în cînd, de Farkas Paneth, omul care m-a primit în casa lui și și-a deschis sufletul, vorbindu-mi zile întregi. Și așa m-am mai luminat și eu la minte și am înțeles cu ce se mănîncă sportul acesta.
Ne vedem la anul, clar.