„Mă doare sufletul”, mi-a spus un suporter al Universității, după acest meci. „Mă doare sufletul” ăsta trece dincolo de analizele om cu om, dincolo de schimbările de antrenori și dincolo de hotărîrile manageriale. „Mă doare sufletul” ăsta ține loc de orice concluzie după o partidă dezolantă, din punctul de vedere al Universității.
Norocul tuturor celor angajați la Universitatea în aceste momente de derută îl reprezintă orizontul imediat, ușor de intuit, și anume meciul din etapa viitoare.
Poate că dacă ar fi urmat orice alt meci atunci suporterii și-ar fi arătat și mai mult dezamăgirea.
Așa, însă, ei mai trag nădejde că în ceasul al 12-lea această echipă se va trezi la realitate și va începe să joace fotbal. Pentru că în această ediție de campionat Universitatea nu a prea jucat fotbal, ci mai mult l-a mimat. Este greu de acceptat pentru un suporter al oricărei echipe, dar mai ales pentru unul al lui U, să trecă cu vederea peste neimplicarea celor din teren. Să treci peste nereușite se mai poate, să ierți greșelile în urma cărora guști din înfrîngeri nu e ceva nou, dar să asiști neputincios la neimplicarea jucătorilor este cea mai grea pedeapsă pentru un fan al unei formații.
Dacă un suporter al Universității Cluj termină un meci cu dureri de…suflet, atunci și jucătorii ar trebui să caute măcar în dicționar acest cuvînt, pentru a se dumiri că e vorba despre ceva destul de important.
