Cristi Pojar, omul-simbol al lui U, bucurîndu-se alături de elevii săi.
Foto: prin amabilitatea www.stiridesport.ro
Ca nu cumva să fie interpretată drept vreo păcăleală, victoria Universității Cluj a venit în miez de noapte, în 2 aprilie. Meciul acesta, despre care unii pot spune că a fost slab, că s-a desfășurat sub o anumită tensiune, că pe aici și pe dincolo, a avut în schimb pentru studenți valoarea aceasta de simbol: atingerea unei finale de cupă după o pauză de 50 de ani…Și fotbalul, că de aceea e frumos fotbalul, își face totuși timp să-și introducă în program și momente din acestea, cu valoare de simbol.
Cînd cu loviturile de departajare, m-am uitat înspre Falub, antrenorul „împins la înaintare”într-unul dintre cele mai grele momente din istoria recentă a Universității: era în spatele unui lung șir de „U”-iști care se țineau de după umeri, la marginea suprafeței de joc, așteptînd deznodămîntul. Nu avea puterea să se intercaleze printre ei. Stătea în spatele lor și privea printre umerii acestora, „fura” cum ar veni imaginile și își tempera apoi, prin gesturi, colegii care se entuziasmau după prima ratare a jucătorilor de la CFR. De-abia după deznodămînt și-a dat frîu liber, atît în mișcări cît și în declarații, fericit că a cîștigat și conștient că a intrat alături de Pojar, Marius Popescu și Suller în istorie fie și doar pentru atît, pentru atingerea unei finale de cupă, după 50 de ani de absență. Dar acum, desigur, U-iștii aduși la greu lîngă echipă vor putea face și mai mult, jucînd cu trofeul pe masă (și din cîte se pare chiar acasă), și-atunci, într-adevăr, vor intra în istorie. Oricum, să-l vezi pe Cristi Pojar, un simbol al lui „U” dînd tonul cîntecelor din vestiar de după calificarea în finală a fost mai mult decît reconfortant: a fost semnul că Universitatea s-a întors la spirit, la esența sa, aceea de a se baza pe oamenii care au făcut cu adevărat ceva semnificativ pentru acest club.
Ar fi frumos ca această revenire a oamenilor în tribunele Cluj Arena să nu fie doar pentru un meci. Echipa Universității începe alt meci, acela al salvării de la retrogradare, iar în acest meci nu mai sînt lovituri de la 11 metri ci numai 90 de minute. Tocmai de aceea, tribuna lui „U” ar fi frumos să se umple, să existe sentimentul că fiecare om care ține la această echipă a făcut ceva pentru ca aceasta să treacă peste această etapă.
Într-un moment în care analizele de joc pălesc (miza fiind prea mare pentru ca spectacolul să fie o condiție necesară), putem sublinia totuși rolul dinamizator, în cele 90 de minute, al unor jucători ai Universității precum Kovacs, Ciupe sau Gravenberch. Și pentru că l-am amitit pe ultimul, un gest de minimă curtoazie s-ar impune și în ceea ce privește antrenorul-plecat de la U, Ogăraru, care l-a și adus la Cluj pe olandez. Chiar dacă Ogăraru oscila în ceea ce privește rolul olandezului, acesta pare să fi înțeles primul dintre jucătorii străini unde a ajuns și începe să dea tot ce are mai bun din el pentru echipă. S-a văzut asta și la momentele bucuriei din vestiar, atunci cînd părea să știe cel mai bine versurile cîntecelor de la U.
Cu toată tensiunea creată în jurul unui meci U-CFR, am remarcat că pe teren jucătorii celor două echipe nu „și-au rupt picioarele”, ba mai mult, a existat o situație interesantă în care un jucător al lui U, căzut la pămînt și acuzînd crampe musculare a fost ajutat de către un jucător de la CFR.
Și am mai remarcat ceva: cu toate că galeria lui U știa de prezența lui Florian Walter la tribuna oficială, nu am auzit nici un fel de scandare la adresa lui, deși acest lucru se întîmpla frecvent pînă acum. Se prea poate ca acest lucru să nu fi fost întîmplător și lumea să fi realizat că există lucruri mai importante de făcut, cum ar fi, de exemplu, să-ți împingi echipa de la spate să se califice într-o finală a Cupei României, după 50 de ani.
Se prea poate ca toate aceste lucruri, adunate, să dea startul deșteptării la U, mai ales în cazul jucătorilor, chiar dacă în ceasul al doisprezecelea nu e cel mai indicat din lume pentru a te trezi.
Și uite-așa, o victorie venită la timpul potrivit poate schimba multe…
2 comentarii
Pe mine ma deranjeaza foate tare faptul ca lumea vine la stadion doar la 1-2 meciuri pe sezon.Ce frumos arata peluza plina.Toti avem pretentii de la echipa, dar trebuie sa fim constienti de faptul ca doar prin prezenta in numar cat mai mare la stadion ajutam financiar echipa (din fata televizorului nu poti contribui cu nimic).In acest fel s-ar putea aduce jucatori de valoare si implicit jocul echipei ar putea arata altfel.Daca ar fi prezenti 10000 de oameni la fiecare meci, la un pret mediu de 4 euro pe bilet, s-ar aduna in fiecare an aproape 700000 de euro, suma deloc de negljiat.Din pacate suporterul roman nu are cultura fotbalistica precum cel german sau englez.Asteapta ca patronul sa rezolve toate problemele financiare.Imi cer scuze daca am facut unele greseli gramaticale.De vina e ora tarzie.
Sa ne salvam de la retrogradare si incet sa reintram pe fagasul normal al traditiei U-iste..ramane de vazut daca se va intampla acest lucru acum.
HAIDE „U”!