Vă oferim azi un nou episod din seria „să cunoaștem mai bine arbitrii de tenis din România”, un drum pe care i-am întîlnit pînă acum pe Mihaela Testiban, Vlad Zdrențu, Sergiu Vladu și Lucian Stănciulescu.De data aceata ne-am oprit, deloc întîmplător, la Vlad Dominteanu, cea mai reprezentativă voce a noului val de arbritri tineri din România. El este arbitru cu calificativul white badge ca referee, chair umpire și chief umpire, primul român care a promovat două școli de arbitraj ITF într-un singur an (referee și chief umpire).
Abia trecut de 30 de ani (e născut în 1986), el lucrează în mod constant ca Assistant Chief Umpire la turneele WTA și ATP din România precum și la întîlnirile de Fed Cup și Davis Cup.
A pornit pe acest drum în 2004, ca arbitru local.
În 2006 a devenit arbitru național
Din 2007 este arbitru White Badge de scaun, cu școala făcută la Sofia, în Bulgaria.
Începînd cu 2008 arbitrează în scaun turnee futures în Grecia, Italia, Olanda și Ungaria
Între 2008 și 2015 a fost, an de an, arbitru de linie la marele turneu de la Wimbeldon
În 2016 absolvă școala din Hamburg, în urma căreia primește White Badge ca referee.
Tot în 2016 devine White Badge -Chief of Officials, școală absolvită în Franța.
Din 2018 a debutat ca Chief of Officials la Cupa Davis (România-Luxemburg, România-Maroc) și va avea această calitate și în septembrie, la România-Polonia (meci ce se va desfășura în Polivalenta din Cluj).
Am schimat două vorbe cu Vlad la București, la turneul Dr.Oetker, la care a avut calitatea de arbitru principal.
-Vlad, știu că ai jucat tenis dar că ai cotit-o foarte de devreme spre arbitraj. Cînd, mai precis?
-Da, am jucat pînă pe la 15 ani, dar mereu am fost atras de ideea de arbitraj, așa că la 17 ani am făcut acest pas ce s-a dovedit mai apoi decisiv. Am absolvit primul curs iar de acolo au urmat și celelalte, an de an, în ideea de a mă perfecționa. Drumul pe care mi l-am deschis a fost mai apoi presărat de multe prezențe la turnee futures, challenger, am ajuns și la Wimbledon iar mai nou la meciuri de Fed Cup și Davis Cup.
-La Wimbeldon ai vechime chiar…
-Așa este. Am început în 2008, ca arbitru de linie în calificări, apoi din 2011 pînă în 2015 pe tabloul principal. Din 2013 m-a preocupat foarte mult ideea de a deveni referee (arbitru principal) și am obținut la Hamburg White Badge și la această categorie. Ca să îmi văd de această provocare am mai rărit aparițiile ca arbitru de scaun, pentru că aveam nevoie de mai mult timp pentru pregătire.
-Ce oportunități ți se deschid ca referee?
-Cu această calificare poți ajunge la turnee futures de 15.000 de dolari sau de 25.000, apoi în Fed Cup și Davis Cup, la început în grupele inferioare, dar mai apoi tot mai sus. Eu vrea să iau lucrurile pas cu pas, nu mă grăbesc, vreau să fac totul temeinic și să folosesc la maximum fiecare experiență.
-Apropo de experiență, cum înțelegi tu acum rolul arbitrului, cum l-ai descrie?
-Ca să fii un arbitru bun trebuie să știi regulamentul la virgulă, adică perfect. Asta ca să știi să îl aplici. Dar sfatul meu pentru cei foarte tineri, ca să se impună încă de „mici” este acesta: să știe pe de rost regulamentul. Eu așa am făcut și cred că așa mi-am cîștigat respectul, pentru că altfel, ca tînăr arbitru, îți e greu să te impui. Apoi, la capitolul sfaturi, dacă ar fi să le dau tinerilor, aș mai adăuga regulile de conduită pe teren dar și în afara lui și aș accentua pe capitolul punctualitate, capitol care definește foarte bine și mult un arbitru care se respectă și care va fi respectat. Eu chiar îmi doresc, poate pentru 2019, să devin posesor de Silver Badge, să pot deveni așadar arbitru principal, acolo unde comunicarea, cea mai importantă armă a unui arbitru mare, să poată fi pusă în aplicare.
-Ce ai cîștigat și ce ai pierdut, ca arbitru?
-Am cîștigat mult la capitolul cunoaștere. Faptul că prin arbitraj călătorești, asta te dezvoltă. Vezi locuri noi, insolite poate, cunoști oameni diverși, culturi, îți imbogățești mintea și sufletul prin aceste călătorii „de serviciu”. Pierzi multe dintre întîlnirile cu cei dragi dar poate că aceste sacrificii își pot arăta roadele în timp, pentru că sigur va veni un timp cînd poți recupera pe acest teritoriu. Cînd mă gîndesc însă că lucrez într-un mediu atît de plăcut, că nu stau închis într-un birou, că fac ceva ce-mi cade bine, ceva la care am visat mereu, parcă trec mai ușor peste lucrurile pe care le…pierd.
-Unde îți place cel mai mult, în străinătate?
-La Londra. Acolo, în pofida vremii capricioase, m-aș vedea trăind. Îmi plac oamenii. Îmi place ideea aceasta că desi acolo trăiesc oameni din toate colțurile lumii, se păstrează oarecum și ceea ce caracterizează englezul pur-sînge, adică un anume soi de conservatorism.
-Și pentru că ai vorbit despre cea mai importantă armă a unui arbitru, comunicarea, cine este arbitrul tău…preferat?
-În mod clar, fără să am nevoie de mult timp gîndire, Carlos Ramos. Mi se pare că stăpînește această armă, pe care o duce spre perfecțiune.
